Vader

Eram o singura fiinta

Ne placeau aceleasi visuri

Mi-ai spus ca ochii tai vad mai departe

Decat coada ochiului meu in oglinda

Atunci cadeam fara tais

Iar unica mea gratie era iertarea

Ta.

The White Ribbon

Deriva. De mai bine de un an scriu recenzii pentru Orizont. Imi amintesc entuziasmul si incordarea de la inceputuri, cand ma straduiam sa impresionez ilustri telectuali ai tarii. Am avut un soc atunci cand mi-am vazut prima cronica publicata acolo, nici nu mai puteam sa respir de mirare si bucurie. Ramaneam fara cuvinte cand imi ajungea la urechi ca nume preapublicate si preainvitate la emisiuni de gen imi apreciau stilul. Filmele pe care alegeam sa le comentez erau ca un granit urias si compact in care trebuia sa izbesc pentru a descoperi sensuri. O munca sinuoasa de care reuseam totusi sa ma achit dandu-mi figurativele suturi in fund. Dar acum nu ma mai motiveaza nimic. Pur si simplu am un mare sictir. Recitesc articole mai vechi, unele dintre ele imi plac foarte mult. Dar prin recapitulare marchez fara sa vreau un cerc si ma situez in afara lui. Ma simt blocata in limbajul pe care mi l-am construit atunci. E ca si cum cuvintele de atunci sunt intersanjabile in acelasi loc mort, iar eu nu-s in stare de formulari noi. Parca as fi intr-un vartej de sinonime si expresii care fac schimb de cuvinte intre ele. Scrisul meu e oarecum autist si incorsetat in niste rigori pe care mi le-am impus dintr-un perfectionism fanatic. Nu le vorbeste propriu-zis cititorilor, e mai degraba un monolog sau un test de stilistica la care ma supun singura. Textul e lustruit la sange si exista doar pentru sine, intr-o saturatie frustrata. Mi-e greu sa ma conving sa pierd controlul asupra formei, sa fac ca miezul sa-si fie propria reflexie, sa fiu frivola si imperfecta, mai pe scurt, vie. Am citit recenzii ale unor critici celebri la noi si m-a facut sa susur de admiratie si de ciuda alunecarea dezinvolt-interactiva a randurilor lor. Nu pot sa fiu mereu in mine, prin mine, din mine si ma enerveaza impulsul de a ma intrerupe spre a reveni si retusa intruna. E un flux-reflux obositor care transforma ceva care-mi place intr-o corvoada. Ce haos. As vrea sa scriu frumos usor si nu atat de preocupat de decriptari, de plenitudinea Sensului si simetrie. Pur si simplu sa expir cuvinte compatibile. Si as putea, daca m-as simti in stare sa nu ma mai corectez obsesiv. Sunt greoaie, profund ambivalenta si inapta sa ma concep pe mine insami intr-o continuitate. Obsedata de control si incapabila sa prind viteza sau sa ma impac cu ea. Uit cine sunt in momentul cand m-apuc sa scriu despre cine sunt.

Enfin... barem postarea asta ii va pune pe contabili intr-o lumina buna.