Madalina Manole si necrofagia umana

Atunci cand o vedeta moare in imprejurari dubioase, mass-media intra intr-un doliu extatic. Emisiuni, talk-show-uri, investigatii conduse de ziare ce rivalizeaza pentru descoperirea morbului care a provocat actul irevocabil. Competitia dintre televiziuni si publicatii implica telefoane impudice catre rudele si prietenii indurerati ai personajului pentru obtinerea unor declaratii in exclusivitate care sa le aduca un plus de prestigiu. Apoi ar mai fi apropiatii sau cei ce pretind acest titlu, care se intrec in patos si care tin sa arate frumos pe sticla in timp ce scapa un suspin socat-doua. Entitati mondene scoase din uz accepta pactul reciproc avantajos care le readuce in luminile rampei in schimbul unor solemne eforturi oratorice menite sa purifice imaginea defunctului si sa o ridice la dimensiuni mitice. Dramatismul unei asemenea iesiri din scena ofera revistelor glossy prilejul unor tributuri si meditatii prin extrapolare asupra conditiei umane. Somitati in sutana se bucura sa dea lectii de maniere ortodoxe in direct, iar pareristii anonimi de pe forumuri profita de tragedie pentru a-si reaminti ca moartea auto-aplicata nu-i o solutie, simtindu-se eroi ca reusesc sa o evite. Le e atat de comod sa se erijeze in cenzori ai moralei si sa dea sentinte virulente...
Sinuciderea Madalinei Manole este un ospat canibal. Toti cei implicati in viata artistei sau in dezbateri referitoare la gestul ei au ceva de castigat. Audienta, popularitate, autoritate, self-esteem s.a.m.d. Cadavrul sau e generos cu toti muritorii de o foame sau de alta. Mai putin cu oamenii cei mai dragi ei, pe care n-a putut sa-i crute de absenta sa ireversibila.