Nici nu ştiu ce să scriu, de unde să încep. A trecut mult de când n-am mai stat la o bere cu mine. Cu câteva ore în urmă frunzăream blogul şi m-a apucat dorul să scriu din nou în limba mea. Ce m-a ţinut departe până acum? Ritmul de lucru draconic şi suplimentul de înstrăinare sunt cauzele oficiale. Dar unde sfârşeşte explicaţia şi unde începe alibiul?
Poate e mai uşor sau mai comod să fii o victimă a cotidianului alienant decât să te adânceşti în tine, să-ţi asumi energic parcursul cuvenit vocaţiei tale.
Unde mai pui că statutul de victimă vine cu nişte beneficii neîndoielnice. Te transformă într-un soi de vedetă a muşuroiului în care te învârţi. Eşti cel ce poartă pe umeri povara unui dispreţ nemeritat şi a unor nedrepte circumstanţe, care îţi rezervă însă automat un loc în gaşca celor buni sau promisiunea unui destin a cărui grandoare îţi va răzbuna umilinţele. Martiriile silenţioase oferă o intrigă cu ambiţii dickensiene unei vieţi altfel lipsite de coerenţă şi totodată punctul de referinţă care dă măsura unei eventuale poveşti de succes.
Victimele au o şiretenie şi o agilitate neobosite în a-şi hrăni încrederea în sine cu nereuşitele tale. Paşii tăi greşiţi sunt pentru ele prilejul perfect de a ieşi bine pe sticlă şi nu se prea întâmplă să-l rateze. Pentru că au ele convingerea că sunt mai bune ca tine şi într-o bună zi o vor dovedi tuturor. Dacă, într-o primă fază, te aşază pe un piedestal, admiraţia lor are o natură parazitară. Vor învăţa ce simt că au de învăţat de la tine, însă cu ţelul clar de a te detrona, parcurgând cu sfinţenie toate punctele naraţiunii de la mit la spulberarea sa. Aşteaptă să te prăbuşeşti pentru că-i în firescul ciclic al kharmei să se întâmple aşa şi îţi răsplătesc decăderea cu vorbe de alinare şi încurajări cu atât mai generoase cu cât nu cred în ele. Îţi vor da o mână de ajutor, pentru că nu mai reprezinţi un pericol real pentru self-esteem-ul lor. De fapt, îţi vor fi recunoscătoare pentru handicapurile tale şi îşi vor aminti cu nostalgie de tine ca de o întâmplare nostimă din Gara Lehliu în drumul spre Bucureşti.
Se plâng tot timpul de două lucruri: că nu valorează nimic şi că nu sunt apreciate la adevărata valoare. Prima lamentaţie te îndatorează să te suprimi pe tine ca protagonist al propriei vieţi în timpul petrecut cu ele, pentru a le reda încrederea în sine, iar apoi pentru a le auzi ciripind la nesfârşit despre cât de minunate sunt ele. A doua te face să te simţi al naibii de vinovat că ele primesc roşii în căpăţână în timp ce tu eşti lăsat să şezi pe şezlong. Mai rău, îţi încuie mintea într-un scenariu de film populist care transformă privilegiaţii de azi în perdanţii de mâine, astfel că îţi rozi unghiile aşteptând să se întoarcă roata de la o zi la alta.
A fi victimă e o întreprindere foarte sofisticată. Şi pentru că ăsta nu-i un articol într-un ziar care să impună concluzionări apoteotice, dar şi pentru că sunt obosită, mă opresc aici.
