Am auzit o poveste despre un baietel de la campie nerabdator sa vada un munte, inchipuindu-si ca este cea mai mareata imagine din lume, mai mare ca tata, mai mare ca stalpul, mai mare ca varful bisericii.
Cand a venit ziua cea mare insa, a fost tare dezamagit.
Plecase impreuna cu parintii si fratii sai pe Jepi, dar nu vedea nimic asa grozav la munte. De fapt, nici macar nu vedea muntele. Urca intruna, sperand sa-l zareasca odata. Fara sa-si dea seama, era mereu mai sus, pana a ajuns in varf si a vazut sub el intretaierile ametitoare dintre prapastii si pante si contururile laptoase ale orasului lasat la poale. Baietelul era foarte amarat, toata povestea aia cu muntele era o mare pacaleala.
Anecdota m-a dus cu gandul la evolutie - unde esti atunci cand te transformi, cat de constient esti in momentele in care schimbarile de fond matura prin tine? De cele mai multe ori, acestea sunt subtile, lipsite de galagia epifanica pe care ti-o doresti si care te-ar face poate sa te simti viu sau special.
Te maturizezi din mers, fara sa iti dai seama, fara sa fii acolo cand se intampla. Sunt rare momentele de revelatie care iti schimba radical felul cum privesti lumea, mai ales daca nu esti prea inclinat spre picaresc. Nu te vezi pe tine ca si cum te-ai uita la un film de aventuri, decat poate retrospectiv, dupa ce te trezesti ca nu mai reactionezi la fel, ca nu mai gandesti la fel, ca nu te mai raportezi la fel la lucruri si oameni si aceea este, de fapt, revelatia. Cauti explicatii pentru aceste prefaceri, legi trairi si intamplari altfel despartite de molozurile de aleatoriu ale vietii de zi cu zi, dar tocmai acolo germineaza transformarea. Te schimbi in surdina, dormind sau gandindu-te la altceva.
