Ganduri pe iarba

- De unde vin copiii, mamico?
- Ii scot dintr-un cuptor special niste femei-spiridus frumoase, cu trupusoare din puf de nori.
- Atunci, copiii sunt prajituri?
- Nu, nu prajituri, ci libelule albe cu aripioare de argint. Cand le vine sorocul, femeile-spiridus le dau drumul pe un derdelus din par impletit care duce la Rasarit, in bratele strainelor carora le vor spune mama mai tarziu.
- E lung drumul?
- De obicei, lung de noua luni. Dar, uneori, nici nu-l incep bine ca se si pornesc furtuni reci si involburate, care trec prin ei fara mila, purtand cu ele praful aripioarelor smulse.
- Si atunci ce se intampla cu copiii, mor ?
- Nu intotdeauna. Deschid ochii timpuriu, isi dau seama ca sunt, dar nu stiu ce, nici incotro. Uneori plutesc anevoie, fara tinta, fara amintiri, fii si fiice din flori ai unei eternitati fara sani. Alteori nimeresc in locul gresit. Din cand in cand, un firicel bland de soare se mai indura de cate unul, coborandu-l chiar acolo unde este asteptat. Insa copilasul va sosi sfarsit si bucuros sa se cuibareasca la adapost.
- Si nu e firesc, mamico?
- Nu si daca isi va trai toata viata tragandu-si sufletul.

Doamna Alia

Incepe din nou

Acel anotimp in care

Cutitele se ascut in taina

Patinandu-mi pe vene

In mainile acelui barbat fara par

Ai carui ochi ma fac sa m-ascund

Nu exista calcul mai minutios

Decat taisul asta sub piele

Acel an de acum zece ani

E un loc cu multe buzunare

In fiecare dintre ele strecor

Ghemotoace din parul meu brun
Smulse cu bucatele de carne

Trei degete dolofane din talpa mea stanga

Uneori o masea care doare

Cate o mica sinucidere

Pentru dumnezeul fiecarui sertar

In zilele astea de iarna

Cand corpul meu redevine

Locul de joaca al unor ganduri ostile

Plang pentru ca altfel nu s-a putut.