Qu'est que c'est "destul"?

Tin minte ca, in copilarie, pe la 3-4 ani, eram in fata blocului impreuna cu un prieten de joaca si vorbeam. La un moment dat, am spus o propozitie, pe care nu mi-o amintesc, dar stiu ca aparea cuvantul "destul". Camaradul meu m-a intrebat: "Ce inseamna destul?". Am cazut pe ganduri cateva secunde, dupa care i-am raspuns fixandu-mi privirea in gol: "Destul inseamna doua sticle cu lapte si capac auriu". Rememorand scena, vad doua sticle cu lapte si capac auriu in fata unei usi albe, pe o scara de bloc cu pereti albi. Imi vine sa plang cand ma intorc in locul acela. De fapt, imi vine sa plang foarte des, daca nu mai mereu, fara un motiv anume. Vreau sa plang, am nevoie sa plang, iar fiecare moment in care imi dau lacrimile este o revelatie a faptului ca poate nu imi este chiar bine, desi m-am tinut departe de abisuri de ceva vreme incoace. Chiar si anxietatea o resimt mai calm si neutru. Tristetea, sentimentul ca te afli undeva in afara oricarui drum, in afara oricarui context si a oricarei relatii sunt locul meu preferat, realitatea mea adevarata. Uneori ma trezesc ca-mi doresc sa fiu tradata, dezamagita si neinteleasa pentru a ma intoarce in locul acela fara gravitatie unde eu sunt doi copii care se joaca. Poate imi este foarte la indemana sa-mi inventez nemesis-uri care sa-mi justifice iesirea din poveste. Sau anumite arcuri dramatice care sa se incheie cu vechiul truism ca prezenta mea in poveste e doar un accident. Traiesc de parca mi-as lua ramas bun pentru totdeauna. Si e bine.