miercuri, 6 ianuarie 2010

Nimeni nu se pricepe sa fie eu la fel de bine ca mine


So... I have a confession. M-am purtat intr-un mod lipsit de fair-play in niste contexte ale sfertului de secol pe care l-am trait si am avut mustrarile mele de constiinta chinuitoare. Un motiv important in a ma tortura cu remuscari a fost nu atat abaterea de la corectitudinea morala, cat vanitatea. Nu suportam ideea de a fi deviat de la postura sublima a nobletii sufletesti, marketata cu fervoare si imbratisata majoritar. Nu e vorba despre cum apari in ochii celorlalti, ci despre ochii celorlalti adanc inradacinati in tine si care-ti dirijeaza conduita si modul cum te raportezi la propria fiinta. Cand am fost catea, am avut motivele mele, si totusi, e drept, ele nu-mi justifica abuzul asupra unor majuscule precum binele, altruismul, loialitatea, prietenia, you name it. Si nici durerea pe care le-am provocat-o unor oameni care poate au avut incredere in mine, dar care ma ranisera la randul lor, desi intr-o maniera prea subtila pentru a le putea fi reprosat ceva. La bilant ramaneau, implacabil, lucruri marete pe care ei le facusera intru bunastarea mea, in sensul strict material al cuvantului, bifari in caietul cu fapte bune cotidiene. Cine nu este mandru ori de cate ori are prilejul sa fie bun si, mai mult, pe cine nu incanta certitudinea de a se fi achitat constiincios de astfel de indatoriri apolinice? Cine nu se simte ca ultima scursura cand constata sau cand i se aduce la cunostinta ca in cutare situatie s-a purtat la polul opus propriilor aspiratii morale? Pentru a nu fi perceput, in timpul actelor rusinoase cu pricina, greutatea lor si rolul ingrat in care ele il plaseaza?

Sunt relatii in care ai lovit stiind – si refuland –, de la bun inceput, ca nu erai cu adevarat iubit. Altfel, ti s-ar fi permis sa te justifici la capatul adunarii. Binele pe care-l facem nu este niciodata gratuit. Raul, cu atat mai putin. Dar bilanturile sunt de cele mai multe ori filme alb/negru in care se retin gesturile mari si contrapunctele ignobile. Rareori curentii subterani chicotelor oficiale, nuante care scapa privirii populare. Cei care nici macar nu ti-au dat sansa sa le ceri iertare si sa-i condamni la randul tau nu ti-au fost prieteni adevarati. Afectiunea lor nu avea o sustinere mai profunda decat simpla circumstanta.

Am fost fixata in memoria unor persoane drept un "soi rau", cand raul pe care l-am facut a pornit din meschina frustrare de a nu primi iubirea lor sau iubirea de care ei se bucurau. Dezordonata, penibila, neglijenta, patetica, lipsita de onoare si valoare umana. Dar partea interesanta este ca versiunea despre tine in care ei s-au cramponat si pe care probabil o pun in circulatie nu face decat sa le dovedeasca propria limitare. Pentru ca o parte absolut fascinanta a existentei individuale este fluiditatea ei. Curajul de a pasi in afara perceptiei lor convertite in barfa sociala apropo de cine esti tu cu adevarat in raport cu cine ai fost tu in momentul X. Libertatea launtrica de a continua sa te iubesti si sa crezi in tine, de a nu lasa zvonistica defaimatoare si sentimentul de vina anex sa-ti curbeze evolutia spirituala.

Eu nu sunt momentul acela sau celalalt, ci o suma haotica de momente. In anumite contexte am fost… "buna", in altele… "rea". Iar judecand dintr-o perspectiva contabiliceasca, sunt mult mai numerosi oamenii care au gasit in persoana mea sprijin si confort emotional. Probabil a contat foarte mult in asta si faptul ca m-am incapatanat sa cred ca totusi exista in mine un fond bun si ca pot fi, deci, un prieten de nadejde. "Om cu doua fete"… Metafora facila. Cine nu este un astfel de om? Un om static si banal pesemne, care nu parcurge transformari profunde. Si, in definitiv, traducerile contradictorii ale persoanei mele ma flateaza. Ele nu sunt decat o marturie a complexitatii asidue.

2 comentarii:

  1. Am citit de curand pe pagina unui prieten urmatoarea fraza:,,In viata suntem predispusi la a gresi si la a ierta'', deci la a fi,,buni''si la a fi ,,rai''. Suntem oameni si tot ce e omenesc ne caracterizeaza astfel ,,raul'' facut fara premeditare si constiinta clara a suferintei celuilalt, mi se pare oarecum uman, o gresala.Ceea ce conteaza este sa fi TU in toate momentele. Un inceput de an bun iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Este perfect adevarat, e uman sa gresesti, sa dezamagesti, poate chiar sa tradezi fara a intentiona neaparat sa faci rau cuiva. Uneori ne-mpiedicam, dar de la niste mici pasi strambi se creeaza tot felul de legende sociale, ceea ce risca sa-ti afecteze perceptia asupra ta. Mi se par atat de obtuzi oamenii care raman fixati intr-un moment izolat atunci cand se raporteaza la tine si te descriu altora. Multumesc pentru urari, si eu iti doresc un an frumos si bogat in impliniri!

    RăspundețiȘtergere