Cinema

Aici curge o cascada. Se aude ca niste batai de ciocan in peretii din marmura bej, inalti si gravi precum cei ai galeriilor subterane. Nu credeam ca o sa ma ingroape chiar atat de adanc. Iti strig numele intruna, dar fara patos, mai mult in joaca sau ca sa alung plictisul. Stii ca eu nu luam lucrurile prea in serios si ca ma distrau chiar si cele mai banale amanunte. Mai tii minte cum te enervai ca pana si bancurile proaste ma amuzau? Tie ti-a fost dintotdeauna greu sa te bucuri. Nu-ti pasa ca ma raneai cu vorbele tale ursuze cand mai nascoceam cate o ghidusie ca sa te fac sa zambesti.
Uneori ma gandesc ca nici macar nu m-ai simtit la atingere. Poate pentru ca n-am avut obiceiul sa tac si sa par plina de intuneric ca Greta Garbo. Am fost oare vreodata altceva decat zgomot de fond care intrerupe reverii infidele?
Au existat barbati cu ochi prea mici ca sa ma-ncapa, atat de mult m-au iubit... Daca m-as fi intors la tine, incercanata de cainta dupa un adulter pribeag, bratele tale parasite s-ar fi deschis sa ma aline? Ma indoiesc, desi te-au fascinat mereu tradarile Marlenei Dietrich.
Ma rog... Tu si cu mine ne-am intamplat demult, cu bune si cu rele, dar eu continuu sa fiu intr-un loc vast si scobit, parca facut pentru dor. Ca apartamentul nostru de la Foisor atunci cand ma rugam sa ia sfarsit aventura ta cu profesoara sau cand tanjeam sa inchizi radioul si sa vii sa ma mangai si pe mine putin. Ti-am spus eu ca a muri nu inseamna decat a te intrerupe un pic. Am incetat sa clipesc si m-am racit, iar apoi am continuat sa te astept in alta incapere. Daca stau bine sa ma gandesc, vesnicia mi s-a furisat in sange inca de la primul strigat, transformand fiecare miscare a mea intr-o variatiune stearsa a neclintirii. Nu ma deranjeaza ca sunt singura. Mai bine ca am ajuns eu prima aici. Daca mi-ai fi luat-o inainte ti-ar fi fost urat, oricat de comod e locul asta. Imi place sa ma prefac ca-s o salbaticiune indiana, ca ecoul chemarilor mele e spiritul tau care intra si iese prin pereti ca sa mai vada ce fac, daca sunt trista. Si sunt, doar ca nu asa cum iti place tie sa fie tristetea, plina de orase care dispar sub apa. Sufar ca Gelsomina, mai degraba simpatic.
Totusi, parca a existat o vreme fara distante. Mai tii minte prima noastra intalnire in fata la Cinema Favorit? Acela e cadrul de inceput al filmului meu preferat. 3 noiembrie 1937, Valetul meu Godfrey. Ti se parea cinica si frivola Carole Lombard, in schimb mie mi-a placut. Asa am plans cand a murit... Dragostea ei si a lui Clark era cuminte si jucausa ca doi parinti. Ca si cum s-ar fi recunoscut unul pe celalalt dupa ce s-au iubit veacuri la rand cu straini.

Te-am iubit sub zodia Scorpionului. Trupul meu arata ca un ospat inainte sa te cunosc. Dar a incetat sa mai insemne ceva pentru mine in clipa cand foamea ti s-a stins. Nu era zi in care sa nu te plangi de cate ceva, in care sa nu am cate un nou cusur sau sa ma repet in cele vechi. Opusul iubirii nu-i ura, nici indiferenta, ci cunoasterea celuilalt. Am ticluit sofismul asta intr-una din numeroasele nopti cand unul dintre noi nu-l mai dorea pe celalalt. Eram deznadajduita, dar nu credeam cu adevarat in acele cuvinte. Ai fost exasperat de stangaciile nihilismului meu. Nu mi-a ramas decat sa inot minuscula in haine care nu ma prindeau.

Pe 3 noiembrie 1937 purtai joben si un pardesiu maron, erai superb, poate un pic cam scortos. M-au ametit frumusetea ta, cuvintele tale savante si manierele pasoptiste. M-ai convins ca erai sortit maretiei. Mi te inchipui si acum exclamand ca omenirea e inca prea naiva ca sa-ti distinga geniul. Nu puteai sa te amuzi fara sa dai de-nteles ca suntem sortiti pieirii. Uneori ma intreb, ca restul lumii, de altfel, cum se face ca am rezistat langa tine atatea zeci de ani? Nu mai vorbesti cu Olguta de cand a tipat la tine ca m-ai bagat in mormant. Ai jurat s-o dezmostenesti, iar acum mi-e ciuda ca n-am facut testament sa-i ramana ei pamantul mamei de la Tuzla. O sa i-l lasi lui Matei sa gireze cu el la poker, impreuna cu manualele tale de tragedie pe care nicio editura n-a vrut sa ti le publice si care o sa-i fie de mare folos baiatului nostru cand n-o sa mai aiba bani de hartie igienica. E drept ca nici Olguta n-are o viata cuminte. L-a despartit pe italianul ala de nevasta si copii, iar acum isi uda batistele de zor ca-i un nenorocit. Si chel, si pitic, as completa eu... Mi se rupe inima ca i-a lipsit pe bietii micuti de tata dupa ce toata copilaria ei a plans in somn dupa tine cand petreceai cu amantele. Niciunul dintre copiii nostri nu-i asezat la casa lui. Cred ca noi suntem de vina. Au fost putine zilele cand ne-au vazut altfel decat nefericiti. Iar cand nu ne certam, simplul fapt ca nu impartaseam cuvintele era suficient sa le dea de inteles ca nu suntem cu adevarat o familie. Ai ramas cu mine pentru ca, in adancul sufletului tau gaunos, stiai ca nu vei gasi nicio alta femeie care sa moara suportandu-te.

Si daca mi-a mers asa de rau cu tine, de ce te mai astept? Pentru ca te iubesc. Este raspunsul absurd la o intrebare retorica. Ai sforai, probabil induiosat, auzindu-l. Si eu ma mir. Au fost totusi clipe cand ne leganam impreuna prin parcuri, in lumina apoasa a eclipselor de soare. A fost un inceput demult, care parca era al tuturor lucrurilor. O vreme cand abia ma luai de mana pentru prima oara, dar inca nu ma sarutai. Pelicula s-a rupt undeva, ecranul a fost inghitit de purici, dar acum totul e limpede din nou. A muri nu inseamna decat a te intrerupe un pic, iar atunci cand vei sosi aici iti voi primi cel dintai sarut.

Text inspirat de colajul "Cinema", by Daniel Loagar, alias Trimbulind

Piesa cu repetitie

Actul I, tabloul I
Interior gol
Pereti inghititi de umbra
In mijlocul scenei o lampa cu gaz
Aripile sale oranj se intind obosite
Asteptarea se joaca
Cu zgomot de motor pe fundal
Repetitia o transforma in personaj
In decor trebuiau initial sa incapa
Zeci, poate sute de larve
Mi se parea ca aud chemari
Sa fac noduri
Sa-ncep sa ma imbrac in matase
Iar cand le-am urmat in locul acela
Nu eram decat eu
Lata ca timpul
Razand de zgomotul strazii ca el
Am coborat scarile ca sa-l omor
Sperand sa-l gasesc tot aici cand ma-ntorc.

Petitie pentru plans

Azi am avut o viziune in metrou. Se facea ca un actor celebru care imi place imens ma punea sa stau pe un scaun si ma fixa cu privirea
mult timp, fara sa scoata un cuvant. Si mi-au dat lacrimile. As fi vrut sa le las sa curga mai departe, dar deh... era lume. Bine ca am o blana groasa pe cap si mi-am acoperit ochii cu niste firicele.
I-as fi recunoscatoare oricui m-ar face sa plang. Au trecut secole de cand n-am mai tras un plans sanatos, incarcat cu sentimentul care-l provoaca. Era o vreme cand plangeam adevarate ploi. Eram acolo. Raspundeam situatiilor cu emotii. Nu cu subterfugii. Nu cu o morga sau alta. Apoi mi-am zis ca plansul este apanajul omului uman, calitate care simteam ca nu-mi apartine. Eram abominabila, fapt care n-avea cum sa-mi aduca un privilegiu al speciei precum plansul. Nu numai ca n-am mai putut sa plang din acel moment, dar n-am putut nici sa simt tot ce ma facuse inainte sa sughit tanguit. Sensibilitatea mea si-a schimbat modul de functionare. Sentimentele s-au mutat parca intr-o camera la care greu ajung si unde nu pot ramane mult timp. Am mai plans din cand in cand, dar dupa un minut ma bruiau alte ganduri care schimbau complet traiectoria emotiilor mele. O ura de sine monstroasa ca rasul personajelor negative de film imi cioparteste fiecare gram de nefericire autentica. Suna a dodie, dar mi-ar fi mult mai bine daca as fi goala si intreaga inauntrul deprimarilor de care altfel sunt patrunsa ca o Islanda de frig.
Pentru mine plansul e un nou inceput iluzoriu. La capatul lui ma pot pacali ca nimic nu este pierdut. Dar pe un scaun, sub privirea patrunzatoare si nemilos de fixa a acelui actor, as jeli tot ce s-a stricat definitiv in mine, tot ce a fost inghetat in miscare, tot ce n-a fost crutat mai intai de altii, iar apoi de mine.
Dupa care mi-as lua ramas bun cu o voce din off impacata.

Obiecte pierdute

În seara când l-am cunoscut, Daniel Loagăr se turmenta şi avea confuzii de identitate grave. Auzisem bârfe delicioase despre melodramele sale de alcov, iar faptul că era un vizitator fidel al Vămii m-a făcut să-i lipesc eticheta de roacker imatur încă dinainte de a-l cunoaste. Dar la începutul chefului, când era abia la prima sticlă de whiskey, se exprima cu o nonşalanţă pe care am considerat-o deopotrivă spirituală şi sexy. Am fost uluită să descopăr un om în spatele personajului de anecdotă.

Când ne-am reîntâlnit mi-a povestit despre pasiunea pentru SF şi inspiraţia de la Salvador Dali şi René Magritte. Despre frăţia de cruce cu Nichita Stănescu, în Trimbulindul căruia îşi regăseşte propriul spirit buf şi aventurier. Despre legătura de dragoste cu Imaginea, care are harul de a repara insuficienţa şi echivocul Cuvântului. Despre mania colecţionării de obiecte vechi şi asamblarea lor în colaje pe lemn. Despre bunicul său cireşar şi artist anonim şi picturile pe care, copil fiind, i le-a descoperit în podul casei din Dumbrava.

În colajele lui Daniel se regăsesc soarele şi mirosul de corcoduşe coapte ale primilor ani petrecuţi la ţară. Frumuseţea lor poartă însemnele unei nostalgii fără vraci. Un paradox cu gust de cireşe amare face ca lucrări precum "Summer almost gone", "Cinema" şi "Vintage Summer" să spună o poveste în timp ce deplâng sfârşitul inocenţei. Altele mai "trimbulinde" – "MărInimos", "Poftă bună", "Eye-eye, Sir", "Lucky Fish" – sunt declaraţii de iubire aduse artei naive de o simţire netedă şi solară.

În ultima vreme însă, artistul s-a lăsat sedus de distorsiunile curentului DADA, flirtând cu simboluri ale dualităţii la marginea dintre uman şi abisurile care-l desfiinţează. "The I within", "Entropie", "Apassionata" întrunesc obiecte disparate al căror scop e să indice diferenţa şi neliniştea care se naşte din ea. Ele nu mai stârnesc reverii impregnate cu sepia, ci sunt deznodăminte seci ale unor istorii care ne rămân stăine. Gradaţia prin care prindeau contur decoruri şi personaje romantice face loc instantaneului abstract. Povestea părăseşte scena în favoarea conceptului, iar imaginile par să decurgă dintr-un armistiţiu lipsit de patos şi iscoditor cu propriile contraste.

Sau poate chiar cu ideea că suntem locuiţi de cei care ne înconjoară. Încă din copilăria petrecută într-un sat de câmpie idilic, Daniel îşi punea talentul în slujba completării desenelor găsite în mansarda bunicilor. A existat o perioadă în care a realizat picturi individuale şi fotografii conceptuale. Totuşi, el recunoaşte că preferă să creeze un context pentru elemente pe care altfel nu le leagă nimic.

Fără-ndoială, nevoia artistului-demiurg de a redefini hazardul.

Dar şi sentimentul arhaic că "a fi" înseamnă "a aparţine". Fie că sunt coerente sau alambicate până la pierderea empatiei, colajele sale reprezintă mărturia unei forţe care supravieţuieşte prin inocenţă şi joc. În spatele celor mai sumbre semnificaţii, un Trimbulind ne va face cu ochiul mereu.

Expoziţia "Obiecte pierdute" va avea loc duminica 10 octombrie 2010, cu începere de la ora 19, pe Tunari 65, la Open Pub. Ţinuta casual este obligatorie.

On every street

In ultima vreme mi-au disparut personaje pe care le indrageam. Moartea e tot mai aproape si s-ar putea sa nu realizez nimic din ceea ce visam. Moartea e tot mai prezenta si nu ma pricep s-o accept. Asa ca ma incapatanez sa visez stiind ca nu fac decat sa aman sau sa neg ca as fi muritoare.
Ma numesc Cora, am 26 de ani... pardon, 86. De fapt, am murit ieri dimineata.
Oare chiar exist?