Petitie pentru plans

Azi am avut o viziune in metrou. Se facea ca un actor celebru care imi place imens ma punea sa stau pe un scaun si ma fixa cu privirea
mult timp, fara sa scoata un cuvant. Si mi-au dat lacrimile. As fi vrut sa le las sa curga mai departe, dar deh... era lume. Bine ca am o blana groasa pe cap si mi-am acoperit ochii cu niste firicele.
I-as fi recunoscatoare oricui m-ar face sa plang. Au trecut secole de cand n-am mai tras un plans sanatos, incarcat cu sentimentul care-l provoaca. Era o vreme cand plangeam adevarate ploi. Eram acolo. Raspundeam situatiilor cu emotii. Nu cu subterfugii. Nu cu o morga sau alta. Apoi mi-am zis ca plansul este apanajul omului uman, calitate care simteam ca nu-mi apartine. Eram abominabila, fapt care n-avea cum sa-mi aduca un privilegiu al speciei precum plansul. Nu numai ca n-am mai putut sa plang din acel moment, dar n-am putut nici sa simt tot ce ma facuse inainte sa sughit tanguit. Sensibilitatea mea si-a schimbat modul de functionare. Sentimentele s-au mutat parca intr-o camera la care greu ajung si unde nu pot ramane mult timp. Am mai plans din cand in cand, dar dupa un minut ma bruiau alte ganduri care schimbau complet traiectoria emotiilor mele. O ura de sine monstroasa ca rasul personajelor negative de film imi cioparteste fiecare gram de nefericire autentica. Suna a dodie, dar mi-ar fi mult mai bine daca as fi goala si intreaga inauntrul deprimarilor de care altfel sunt patrunsa ca o Islanda de frig.
Pentru mine plansul e un nou inceput iluzoriu. La capatul lui ma pot pacali ca nimic nu este pierdut. Dar pe un scaun, sub privirea patrunzatoare si nemilos de fixa a acelui actor, as jeli tot ce s-a stricat definitiv in mine, tot ce a fost inghetat in miscare, tot ce n-a fost crutat mai intai de altii, iar apoi de mine.
Dupa care mi-as lua ramas bun cu o voce din off impacata.