Being there

Am auzit o poveste despre un baietel de la campie nerabdator sa vada un munte, inchipuindu-si ca este cea mai mareata imagine din lume, mai mare ca tata, mai mare ca stalpul, mai mare ca varful bisericii.
Cand a venit ziua cea mare insa, a fost tare dezamagit.

Plecase impreuna cu parintii si fratii sai pe Jepi, dar nu vedea nimic asa grozav la munte. De fapt, nici macar nu vedea muntele. Urca intruna, sperand sa-l zareasca odata. Fara sa-si dea seama, era mereu mai sus, pana a ajuns in varf si a vazut sub el intretaierile ametitoare dintre prapastii si pante si contururile laptoase ale orasului lasat la poale. Baietelul era foarte amarat, toata povestea aia cu muntele era o mare pacaleala.

Anecdota m-a dus cu gandul la evolutie - unde esti atunci cand te transformi, cat de constient esti in momentele in care schimbarile de fond matura prin tine? De cele mai multe ori, acestea sunt subtile, lipsite de galagia epifanica pe care ti-o doresti si care te-ar face poate sa te simti viu sau special.

Te maturizezi din mers, fara sa iti dai seama, fara sa fii acolo cand se intampla. Sunt rare momentele de revelatie care iti schimba radical felul cum privesti lumea, mai ales daca nu esti prea inclinat spre picaresc. Nu te vezi pe tine ca si cum te-ai uita la un film de aventuri, decat poate retrospectiv, dupa ce te trezesti ca nu mai reactionezi la fel, ca nu mai gandesti la fel, ca nu te mai raportezi la fel la lucruri si oameni si aceea este, de fapt, revelatia. Cauti explicatii pentru aceste prefaceri, legi trairi si intamplari altfel despartite de molozurile de aleatoriu ale vietii de zi cu zi, dar tocmai acolo germineaza transformarea. Te schimbi in surdina, dormind sau gandindu-te la altceva.

Despre victime si alte povesti de succes

Nici nu ştiu ce să scriu, de unde să încep. A trecut mult de când n-am mai stat la o bere cu mine. Cu câteva ore în urmă frunzăream blogul şi m-a apucat dorul să scriu din nou în limba mea. Ce m-a ţinut departe până acum? Ritmul de lucru draconic şi suplimentul de înstrăinare sunt cauzele oficiale. Dar unde sfârşeşte explicaţia şi unde începe alibiul?

Poate e mai uşor sau mai comod să fii o victimă a cotidianului alienant decât să te adânceşti în tine, să-ţi asumi energic parcursul cuvenit vocaţiei tale.
Unde mai pui că statutul de victimă vine cu nişte beneficii neîndoielnice. Te transformă într-un soi de vedetă a muşuroiului în care te învârţi. Eşti cel ce poartă pe umeri povara unui dispreţ nemeritat şi a unor nedrepte circumstanţe, care îţi rezervă însă automat un loc în gaşca celor buni sau promisiunea unui destin a cărui grandoare îţi va răzbuna umilinţele. Martiriile silenţioase oferă o intrigă cu ambiţii dickensiene unei vieţi altfel lipsite de coerenţă şi totodată punctul de referinţă care dă măsura unei eventuale poveşti de succes.

Victimele au o şiretenie şi o agilitate neobosite în a-şi hrăni încrederea în sine cu nereuşitele tale. Paşii tăi greşiţi sunt pentru ele prilejul perfect de a ieşi bine pe sticlă şi nu se prea întâmplă să-l rateze. Pentru că au ele convingerea că sunt mai bune ca tine şi într-o bună zi o vor dovedi tuturor. Dacă, într-o primă fază, te aşază pe un piedestal, admiraţia lor are o natură parazitară. Vor învăţa ce simt că au de învăţat de la tine, însă cu ţelul clar de a te detrona, parcurgând cu sfinţenie toate punctele naraţiunii de la mit la spulberarea sa. Aşteaptă să te prăbuşeşti pentru că-i în firescul ciclic al kharmei să se întâmple aşa şi îţi răsplătesc decăderea cu vorbe de alinare şi încurajări cu atât mai generoase cu cât nu cred în ele. Îţi vor da o mână de ajutor, pentru că nu mai reprezinţi un pericol real pentru self-esteem-ul lor. De fapt, îţi vor fi recunoscătoare pentru handicapurile tale şi îşi vor aminti cu nostalgie de tine ca de o întâmplare nostimă din Gara Lehliu în drumul spre Bucureşti.

Se plâng tot timpul de două lucruri: că nu valorează nimic şi că nu sunt apreciate la adevărata valoare. Prima lamentaţie te îndatorează să te suprimi pe tine ca protagonist al propriei vieţi în timpul petrecut cu ele, pentru a le reda încrederea în sine, iar apoi pentru a le auzi ciripind la nesfârşit despre cât de minunate sunt ele. A doua te face să te simţi al naibii de vinovat că ele primesc roşii în căpăţână în timp ce tu eşti lăsat să şezi pe şezlong. Mai rău, îţi încuie mintea într-un scenariu de film populist care transformă privilegiaţii de azi în perdanţii de mâine, astfel că îţi rozi unghiile aşteptând să se întoarcă roata de la o zi la alta.

A fi victimă e o întreprindere foarte sofisticată. Şi pentru că ăsta nu-i un articol într-un ziar care să impună concluzionări apoteotice, dar şi pentru că sunt obosită, mă opresc aici.

Eu este in alta parte

Simt tot mai intens, de la o vreme, nevoia de singuratate si de lipsa a oricarui atasament. De acord, sentimentul duhneste a cliseu. Purced pe linia truismelor de halba si imi dau cu parerea ca, de fapt, tanjesc sa ma simt mai puternica. Cand esti apropiat de cineva si iti deschizi ceea ce, in termeni biblici discutabili, se cheama "sufletul", e de la sine inteles ca devii vulnerabil. Totusi, urmarea pe cat de fireasca, pe atat de nefericita - mai ales pentru ca vei fi nevoit sa inghiti in sec si sa ti-o asumi - este ca iti construiesti un munte de asteptari. Iar atunci cand ele sunt contrazise, dezamagirea se ridica mult peste valorile normale de referinta. Poate ca nu esti dezamagit de interlocutorul in care ti-ai pus sperante, dar care iti insala proiectiile. Poate esti mai dezamagit de tine insuti. Pentru ca ai fost un fraier si te-ai expus. Si, tot ca un fraier, ai crezut ca momentele acelea de intrepatrundere au marcat o conventie tacita ca el va fi mereu acolo, mereu la fel de disponibil si gata sa te sprijine. Iar absenta lui sau prezenta lui sub asteptarile pe care ti le formasesi iti raneste orgoliul si te face sa te simti ca un tantarel patetic in cautarea laptelui matern. Iti doboara cu un singur bobarnac imaginea pe care, in nesiguranta ta extrema si nascatoare de artificii, te chinuiai sa o pastrezi despre tine si sa o proiectezi totodata in jur. Ideal este sa te poti atasa fara sa te implici sau fara sa ai asteptari. Dar nu exista asa ceva, tocmai pentru ca e un ideal. Sau macar sa gasesti un prag in tine dincolo de care esti ne-ranibil si nu mai ai nevoie de nimeni. Asta e deja o intreprindere mai la-ndemana. Sunt constienta ca nu ai cum sa evoluezi fara a interactiona cu camarazii tai de specie, insa vreau ca aceste interactii sa ma completeze in lipsa unor consecinte. Vreau o implicare fara implicatii. Vreau sa fiu libera, oricat de absurd, de emo, de uzitat suna asta. Oricum, simt ca nu sunt eu in niciun context in care intru si ca niciun context in care intru nu este pe deplin alegerea mea. Eu sunt in alta parte, mereu pe drum, mereu cu joburi minim responsabile, mereu cunoscand alti oameni, mereu ascultandu-le povestile cu o curiozitate libera de "va urma".

A trai gumilastic

Sunt o actrita innascuta. Nu prea stiu eu sa mint, dar ma pricep sa fiu ceilalti. Tot ce au plantat si continua sa planteze ceilalti in mine. Exista tot felul de povesti despre posedatii de diavol si dezbateri daca sunt pe bune sau nu. Pe mine nu ma intereseaza insa interpretarile in cheie teologica. Cred ferm ca poti fi posedat - de oameni, in primul si primul rand. Ma trezesc avand tot felul de reactii care vin din mine, dar nu sunt ale mele. Sunt voci mai blande sau mai rastite care mi-au fost candva adresate. Sunt comportamente care m-au avut drept obiect pe mine sau pe altii. Sunt firicele de idei ale altora pe care eu le mobilizez in atitudini. Sunt reactiile altora la altii pe care nu am simtit ca as fi in pozitia sa mi le asum, desi m-am regasit in ele, si pe care mi le exprim cu o mimica pasionata, inainte sa-mi dau seama ca ma identific, in citate. Marturisesc ca sunt egoismul, violenta impulsurilor si spiritul de viespar ale celor pe langa care am trait. Ca mintea mea se indeasa uneori cu puroi si ma transform complet cateva momente bune, dupa care ma scutur brusc si ma intreb ce a fost filmul ala. E adevarat, exista si scenete cand generozitatea, spiritul patrunzator si cuvintele-cheie ale unor oameni "in adevaratul sens al cuvantului" se transpun in morga pe care eu o aduc in relatiile interumane. Cat despre situatiile in care unii sau altii tind sa-mi aloce o eticheta, ce sa zic, aici sunt mai selectiva. Ma comport ca atare in functie de eticheta, iar unora chiar nu pot sa le rezist. Nici macar nu mai am timp sa le filtrez, ma metamorfozez instant. Ce sunt eu fara toate aceste reproduceri si in ce masura sunt eu toate aceste reproduceri? Cat din ce sunt acum este expresia unor prejudecati pe care mi le-am format despre mine in timp, pornind de la numele care mi-au fost atribuite? Oare viata mea este doar o suma de precedente care se perpetueaza la nesfarsit? Incerc mereu sa fiu un om bun si eroic, dar ma lovesc mereu de mine, orice as insemna eu. Imi place sa cred ca sunt intr-un loc ascuns unde nu sunt nimic pentru ceilalti.

Qu'est que c'est "destul"?

Tin minte ca, in copilarie, pe la 3-4 ani, eram in fata blocului impreuna cu un prieten de joaca si vorbeam. La un moment dat, am spus o propozitie, pe care nu mi-o amintesc, dar stiu ca aparea cuvantul "destul". Camaradul meu m-a intrebat: "Ce inseamna destul?". Am cazut pe ganduri cateva secunde, dupa care i-am raspuns fixandu-mi privirea in gol: "Destul inseamna doua sticle cu lapte si capac auriu". Rememorand scena, vad doua sticle cu lapte si capac auriu in fata unei usi albe, pe o scara de bloc cu pereti albi. Imi vine sa plang cand ma intorc in locul acela. De fapt, imi vine sa plang foarte des, daca nu mai mereu, fara un motiv anume. Vreau sa plang, am nevoie sa plang, iar fiecare moment in care imi dau lacrimile este o revelatie a faptului ca poate nu imi este chiar bine, desi m-am tinut departe de abisuri de ceva vreme incoace. Chiar si anxietatea o resimt mai calm si neutru. Tristetea, sentimentul ca te afli undeva in afara oricarui drum, in afara oricarui context si a oricarei relatii sunt locul meu preferat, realitatea mea adevarata. Uneori ma trezesc ca-mi doresc sa fiu tradata, dezamagita si neinteleasa pentru a ma intoarce in locul acela fara gravitatie unde eu sunt doi copii care se joaca. Poate imi este foarte la indemana sa-mi inventez nemesis-uri care sa-mi justifice iesirea din poveste. Sau anumite arcuri dramatice care sa se incheie cu vechiul truism ca prezenta mea in poveste e doar un accident. Traiesc de parca mi-as lua ramas bun pentru totdeauna. Si e bine.

Lost for words

Bleak, a foreign continent my life
Seizing its air with lungs that aren't mine
Only my eyeballs grasp it
With the spiteful thirst
Of a dumb man gone to the cinema.

Azi

... e ziua in care sunt iertata pe nedrept.

The Road

Am ramas in viata
De cele mai multe ori.
M-am strecurat tiptil
Si-apoi m-am ascuns sub o plapuma
Sperand sa nu fiu zarita nicicand
Schimbandu-mi infatisarea
Ori de cate ori cineva ma zarea.

*

Mi-e frica de ochi
Sunt canibali
Te seduc in stramtoarea lor
Si nu te mai lasa sa pleci.

I and them

Sunt toti aici
Un popor de cersetori naclaiti
Cu cutite sub pelerinele ponosite...
Se-apropie parca dintotdeauna
Bataile-n usa sunt vesnice
Uneori mai tari, alteori mai subtiri
In ultima vreme ma prefac a fi surda
Dar nu e noapte in care sa n-aud
O tuse discreta ca o falsa politete
Sau ca o chemare la datorie
Atunci nu-mi ramane decat sa mestec din mine
Cu dinti care parca nu sunt ai mei.

*

Nu-i lasa sa intre!
Tu crezi ca-s copii slabi cu duhul
Inghesuinduse-n mine ca la cinema
Iti spun ca vor sta la capul patului nostru
Strigandu-mi numele in batjocura
Pana ne vom raci amandoi
Copleseste-ma inainte sa-mpinga usa
Fa o femeie surda din mine
Pana e prea tarziu sa mai fiu cine sunt.

Re.volver

Cel care indreapta pistolul spre o tampla straina e uneori bratul strain al propriului trup.
Cel care indreapta pistolul spre propria tampla e uneori bratul strain al propriului trup.
Cel care indreapta pistolul spre propria tampla e uneori bratul strain al unui trup strain.

In acest rebus de tample si brate si trupuri, alegem, de cele mai multe ori legati la ochi, faramele de strainatate care ne fac victime sau calai. Iar deasupra lor, nonsalanta metalica a unui revolver inainte si dupa zgomotul care trimite viata la culcare.

Text: je Foto&Video: Livia Stefan

The weight of water

Vreau un frate cioplit din apa
Cu ganduri invelite in perdele de soare
Si sufletul plin de morti incalcite
Ca o ratacire din basme
Unde sa ma pot plimba ca acasa
Vreau sa-l intalnesc intr-un somn
Care ar fi parca al vietii
Intr-o apa impletita din doua
Sub care sa-nvatam respiratii usoare
Imediat dupa ce ne inecam.

Ganduri pe iarba

- De unde vin copiii, mamico?
- Ii scot dintr-un cuptor special niste femei-spiridus frumoase, cu trupusoare din puf de nori.
- Atunci, copiii sunt prajituri?
- Nu, nu prajituri, ci libelule albe cu aripioare de argint. Cand le vine sorocul, femeile-spiridus le dau drumul pe un derdelus din par impletit care duce la Rasarit, in bratele strainelor carora le vor spune mama mai tarziu.
- E lung drumul?
- De obicei, lung de noua luni. Dar, uneori, nici nu-l incep bine ca se si pornesc furtuni reci si involburate, care trec prin ei fara mila, purtand cu ele praful aripioarelor smulse.
- Si atunci ce se intampla cu copiii, mor ?
- Nu intotdeauna. Deschid ochii timpuriu, isi dau seama ca sunt, dar nu stiu ce, nici incotro. Uneori plutesc anevoie, fara tinta, fara amintiri, fii si fiice din flori ai unei eternitati fara sani. Alteori nimeresc in locul gresit. Din cand in cand, un firicel bland de soare se mai indura de cate unul, coborandu-l chiar acolo unde este asteptat. Insa copilasul va sosi sfarsit si bucuros sa se cuibareasca la adapost.
- Si nu e firesc, mamico?
- Nu si daca isi va trai toata viata tragandu-si sufletul.

Doamna Alia

Incepe din nou

Acel anotimp in care

Cutitele se ascut in taina

Patinandu-mi pe vene

In mainile acelui barbat fara par

Ai carui ochi ma fac sa m-ascund

Nu exista calcul mai minutios

Decat taisul asta sub piele

Acel an de acum zece ani

E un loc cu multe buzunare

In fiecare dintre ele strecor

Ghemotoace din parul meu brun
Smulse cu bucatele de carne

Trei degete dolofane din talpa mea stanga

Uneori o masea care doare

Cate o mica sinucidere

Pentru dumnezeul fiecarui sertar

In zilele astea de iarna

Cand corpul meu redevine

Locul de joaca al unor ganduri ostile

Plang pentru ca altfel nu s-a putut.