Nostalgia. Sigur, poate parea patetic celor care au o viata mai epica decat a mea. Si prost plasat, dat fiind ca inca sunt – biologic – tanara. Adevarul e ca traiesc mai multe varste, mai multe timpuri in lumea mea. E drept, nu am bifat multe experiente tipic tineresti si deosebite in sensul cinematografic al cuvantului. Nu am avut o relatie serioasa, nu am trait o mare dragoste (reciproca), nu am mers cu gasca pe munte, nu mi-am tras-o cu niciun necunoscut in Club A, nu m-am facut muci la majorat, n-am postit niciun joint la niciun party, de fapt, nu-mi plac party-urile, nici viata de noapte. Si poate am ratat niste povesti faine, irepetabile. Ador sa ies cu prietenii la un bar, la o cafenea cu muzica buna, sa discut chiar si o ora, chiar si despre lucruri banale. Atat timp cat intre oameni exista deja o atmosfera, platitudinile au o radacina, si deci nu sunt apasatoare. Prietenii mei sunt destui, dar majoritatea nu se cunosc intre ei, iar cei care se stiu fie nu au ce sa-si spuna, fie nu se plac si basta. Nu sunt omul cu aptitudini pentru viata in gasca, desi am avut tentative de a ma alinia. Cred ca exista mereu riscul sa te pierzi in incercarea de a fi reperabil. Iar in timp ce multi merg in diverse locuri cool pentru a fi unii cu altii, eu ma duc pentru a fi cu mine. Foarte uncool, stiu. De ce ma fascineaza nostalgia, simplul concept? Nu cred ca pot sa-mi raspund coerent, dar simt ca ea te face sa ramai in timp ce pleci. Poate suna stupid, dar nu importa. Acum doi ani si niste zile mergeam cu trenul spre Cluj, la TIFF si mi-am petrecut noaptea in minibar cu un tip mai mic ca mine, mai scund ca mine, dar destept si sarmant. M-au fascinat la el gandirea subtila, o anume sensibilitate a nuantelor, un clar-obscur care-l pastra in incert, printre randurile care insira definitii. Un ceva ciuntit si neinchegat, deci viu. Haosul in plina ambiguitate. Am vorbit despre sex ore-n sir, ne-ndreptam pe ocolite acolo, ne "miroseam" cu mare grija pentru orgoliul propriu, iar in cele din urma ne-am rezumat la saruturi apoase. Putin inainte de a ajunge-n gara, mi-a cerut numarul de mobil si am stabilit sa ma caute dupa cinci luni – scenariu pe care l-am recunoscut apoi excitata in "Before Sunrise". M-a sunat abia peste un an si…, dar n-are rost sa intru-n detalii despre cum s-au cristalizat chestiile. Revin la momentul cand am coborat pe peron, continuand cu plimbarile impreuna cu prieteni din Cluj, cinele, discutiile la o sticla de vin rosu, filmele pe care le-am vazut la festival, ultimul, mai ales, unul rusesc, "Euforia", sensibil intr-un stil tacut, mai degraba muzical si elegiac. Si, on top of everything, fluturasii dupa ce traisem un secret impreuna cu cineva in noaptea aia plus suspansul celor cinci luni pe care le aveam inainte. Nu pot sa spun ca-l doream sau ca-mi facusem cine stie ce planuri legate de persoana lui concreta, mai degraba ma captivau jocul si potentialul livresc al experientei. Lucrurile s-au schimbat dramatic de atunci, eu m-am schimbat (d'oh!), si totusi, secventele diferite din acel concediu s-au simultaneizat in mine, creand un moment despre care inca simt ca se intampla. Cand ne amintim de ceilalti, ii dematerializam. Mi-e dor de cine am fost, iar el, martorul unei franturi din cine am fost la vremea aia, este, prin felul cum se asaza piesele in amintire, tot eu. Acum patru veri, bateam oraselele de pe litoral cu bicicleta impreuna cu prietenul meu cel mai bun si inotam noaptea in mare, mergeam la un restaurant turcesc unde mancam baclavale, ne suiam pe acoperisul unui hotel in constructie de la malul marii, unde priveam stelele, beam bere, spargeam seminte, vorbeam despre noi sau taceam fara jena. Ceea ce a fost continua sa se intample intr-un colt din penumbra timpului, ca un chicotit si intr-o coeziune pe care probabil nu am perceput-o in timpul liniar. Posibil ca nici sentimentele pe care le-am avut pentru unul sau altul sa nu fi murit "de-adevaratelea". Poate ca ele sunt spatii in sufletul nostru si putem realuneca, daca ne incapatanam sa ne plimbam pe-acolo, in locul unde il iubim pe, sa zicem, barbatul care ne-a deflorat acum cinci ani – sau acum douazeci de ani. Momentele si oamenii cu care le-am compus sunt camere in pragul carora ma opresc pe rand, imbracata intr-o rochie de muselina, cu o palarie cu boruri largi si cam ponosita, a la Nebuna din Chaillot, pe coridorul timpului care sta, in ciuda usii din capat.
Photo: Trimbulind
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu