Arta limiteaza viata

Obisnuiam sa ma exprim in cuvinte ce reproduceau nuante cat mai variate, eventual contrastante – despre mine. Ma descriam in fata posibililor admiratori, ei sau ele, in termeni decupati din arta gotica, sperand sa creez o aura fascinanta in jurul meu. "Demoni", "tenebre" etc. erau recurente ale vocabularului meu, cu ajutorul carora dezvoltam o intreaga literatura despre neputintele si inadecvarile mele. Imi exteriorizam paradoxurile si sughiturile existentiale convertindu-le in metafore, le completam cu cercei camee si saluri exotice si deveneam un personaj (probabil) interesant, preferatul meu. Facand un bilant al relatiilor mele (cu barbatii, mai ales) si al ipostazelor mele pe parcursul lor, ma mira ca ceilalti nu si-au dat seama ca tot panache-ul pe care mi-l asumam era o suma de clisee. (Desi nu-i deloc exclus sa fi fost destul de groase randurile celor care cascau.) Sigur, scuza cea mai la-ndemana e ca vroiam sa impresionez, sa fiu interesanta. Dar exista o capcana in a le parea fascinant celorlalti: ceea ce e autentic si solitar in tine devine artificiu, trairea bruta devine ipostaza ei. Si astfel e putin probabil ca vei putea infige ancore in sensibilitatea profunda, umana a celor care te privesc. Eu, cel putin, realizez ca mi-am transformat multe secvente intime intr-un mozaic de consum care m-a ascuns (ferit?) de ceilalti. Era mult histrionism in exprimarea, pe un timbru cald, grav si patruns de propriile majuscule, a incertului si contranotelor din care se compune complexitatea. Si totusi, este greu sa nu aluneci spre o reprezentare sau alta, cu atat mai mult cu cat pozitia ta intre propriile contururi e inexacta si vaga. E ceva care se poate intampla reflex, dat fiind ca viata chiar imita arta, dupa cum bine afirma Oscar Wilde. Nevrotismul urban intelectualizat e deja un spectacol cu audienta masiva (a se vedea Woody Allen, "Sex and the city" s.a.m.d). O asemenea pertinenta televizuala iti bagatelizeaza implicit motivele, dramele pe care ti le credeai singulare. Tot ce e propriu este, de fapt, asimilabil unei categorii sau alteia, "fumat". Suntem, intr-un gramaj semnificativ, repetitii. Evident ca m-am simtit ca un cliseu biped odata confruntata cu acest adevar. Alternativa a fost, un timp, resemnarea ca nu exista verbul compus "a fi special". Din resemnare a derivat cinismul. Dar, in mod ironic, am observat cum si resemnarea, si cinismul devin, in dramaturgia mea interioara, propriile imagini consacrate. Totusi, cum sa fii autentic, cum sa nu iti urmaresti intruna reflexia in geam, cand majoritatea celorlalti sunt la fel sau poate mai acoperiti de spoturi si bannere pe toata suprafata lor? Atat timp cat ei isi anexeaza, la randul lor, sabloane spre a-si construi o legenda si devin o enumerare sforaitoare de hiperbole, cum sa nu iti inspire, drept feed-back, propria blablalogie autoafirmativa? Cum sa nu le oferi recitalul pe care il asteapta de la tine? Disponibilitatea lor de a fi sedusi inseamna, subliminal, imperativul ca tu sa ii seduci. Ca un paradox, esti depersonalizat prin insusi tertipul narcisismului propriu.