The old man and the G

There is an old man howling in my chest
A man decrepit in demeanor and morals alike
He's starving for unholy tricks of youth
The youth he never had the chance to visit
Caged as he was in his Catholic living-room
This man sees nubiles carrying both genders each
Women and men converted to androgyny
By the perversion of his appetites
Which is not yet to say that he's to fear
Few voyeurs lacking spirit in their phalli
Are so polite and clumsy while they're feeling
There is an old man crying
In the chest of a howling old man
And vice versa
Each taking turns in fathering the other
Both squandering the wets of lust and mourning
While watching love entangle others
Whose skins feel savagely eternal
There is an old men in my chest
Who just won't get through the rehearsals
And die for good.

Ana

She never had anything
Never had anybody
Sometimes she fooled herself
That everything and everyone
Was not really temporary
The first time her life went epic
Her joy had the sound of a telephone
The next time
She knew better
Her dream had become to elope
Every make-believe that rose
In a room full of people
In a room she knew would empty itself around her
Each time the cholera broke.

The girl who wasn't there

She broke all her homes
To keep her shell prim
She ran from her loves
To not lose her grace
Men's lust was a backdoor
To where she'd stay her
She married a fool
Because time fought back
And within their sheets
She'd remain untied
Her body just yearned
To deliver plump babies
But when she embraced them
They'd fall from her thoughts
When their birthdays came
She'd give them new toys
While making them orphans
By a look faraway
Pillows of smog would grasp her escapes
And choke her awakenings to all she could touch
The day she died was the day they discovered
She wasn't alive.

Infernul e ceilalti

Sau sunt ceilalti? Stiu ca asa e tradus pe la noi, desi conjugarea cu pricina nu-i ocolita de controverse. Insisi profesorii universitari duc razboaie berbere in comisiile de examinare de la Litere pe tema ce cu cine si in ce masura se acorda in realitate. Deconstructivismul asta pacatos a atins pana si gramatica limbii romane. Dar din motive care-mi scapa, ambasadorii sai fanatici uita sa vada arta din spatele luptelor de orgoliu. Pentru ca, de la un punct incolo, cuvantul discordiei in sine isi pierde materialitatea, iar egourile chiraie unele la altele pe tema numarului de carti publicate de fiecare-n parte si a editurilor carora respectivele volume le-au facut cinste. Din ce alt motiv m-o fi invatat profa de romana din a 12-a sa le citesc fara exceptie, iar la examen sa trec pe foaie toate variantele posibile, daca nu dintr-un neobosit pacifism care, pe de alta parte, neaga dreptul artei de a se manifesta? Cum nici expresionismul nu-i de colo, interjectiile care umplu aerul cu lehamite in amintitele cancelarii nu mai sunt ele insele, ci se ridica la titlul aristocratic de arta a spectacolului. Teatrul de razboi merita numai aplauze razarete, cu conditia sa se ia pe sine ca vodevil. Dar daca stam sa ne gandim un pic, paradoxul face ca invectivele aruncate in sanul acelei vanitoase inteligentsia sa o alunge de pe terenul reconfortant al limbajului euclidian. Iar Wonderland-ul astfel pus in scena este o expresie depersonalizanta a unui mare nimic sangvin, atat de diferit ca timbru si finalitate de duiosia artei naive. Tot asa cum eu intentionam initial sa scriu un mini-eseu sensibil si, daca aveam inspiratie, filosofic, despre semnificatiile genialei piese a lui Sartre, si uite la ce aberatii am ajuns!
Ca sa revin la oile mele pragmatice, solutia impaciuitoare pe care o propun – si intuiesc ca si colegele mele de la Corectura mi-ar da dreptate – e sa inlocuim verbul "a fi" si conjugarile sale dureroase pentru un larg segment al societatii romane de azi cu verbele "a constitui" si "a reprezenta", insotite musai de pronumele personal la Acuzativ "il". Care va sa zica, "Infernul il constituie ceilalti" sau "Infernul il reprezinta ceilalti".
Lasand gluma la o parte, give peace and diversity a chance, guys!

Diavolul se imbraca de la Puka si revine

Thriller

Majoretele aveau sordidul obicei sa-si ude chiloteii la intrebarea: "Oare-n ce dispozitie o vom gasi azi pe mama noastra spirituala?". La ele fericirea pura ajunsese sa se masoare in toanele bune ale mentorei. Nu o putem invinui pe Ghizela ca nu si-a invatat discipolele sublima lectie a modestiei. Problema cu fericirea asta pioasa e ca atarna neajutorata de chestiuni exterioare subiectului care i se supune. Si cum tot ce e exterior unei naturi umane sau alteia este prin definitie imposibil de controlat de aceasta si expus schimbarii, iar echilibrul psihic este calitatea din care nu se hraneste reputatia Ghizelei, singurul pamant ferm al adoratelor era – culmea! – un zilnic si pacatos suspans. Iar intr-o lume care isi afisa cainos relativismul, fericirea insemna mai degraba o biata expiratie usurata pe care majoretele se chinuiau sa si-o sustina pompand linguseli in mitul nobil pe care mentora si-l scria uda toata de... lirism.

Va Urma!

Diavolul se imbraca de la Puka

A fost odata ca niciodata in imparatia revistelor glossy o prea... whatever sefa de redactie. Sa-i zicem Ghizela. Nu era ea o frumusete (eufemistic vorbind), dar se pricepea sa priveasca umed cand interesul i-o impunea. Acest neajuns fizic n-ar avea, de altfel, nicio relevanta, cu atat mai putin in ochii unei tipe care a facut primii pasi pe refrenul "Sufletul conteaza". Problema cu Ghizela, rasfranta dureros asupra celor din anturajul ei, este ca rateaza lamentabil si cea de-a doua calificare. In scurtul interval in care m-am numarat printre vasalii ei devotati ma simteam pe langa ea ca un soricel lasat in intuneric cu un sarpe mamba. Sau ca o fata de 24 de ani lasata-n intuneric cu un sarpe mamba – lipsa sanselor de supravietuire era oarecum similara. Sau ca o taratoare emo ajunsa printr-un concurs de imprejurari in Liga Majoretelor Care Saluta Liposuctia. Dar undeva intre teama si antipatie virulenta se situa fascinatia pentru caile intretaiate ale delirului ei.

Un pârt ce rasuna a jale: o estetica

Imi placea sa-i desfrunzesc fiecare solfegiu/ concediere/ puseu de isterie/ acces de pupincurism/ jignire pentru a descoperi complexe si patologii freudiene. Dar toate variatiunile acestea, foarte tentante initial pentru o lucrare de doctorat in psihiatrie, si-au pierdut savoarea intr-un incorigibil pârt tanguit care se vrea mirosit drept o estetica anume, dar care nu mai da nicio sansa exercitiului mintii.

A trai pentru a-ti povesti viata pe servetele de nas

"Barbatii sunt niste ticalosi. Ei sunt prea bruti pentru a intelege macar o margeluta din sipetul de comori neconsolat care e sufletul unei femei. Sunt niste poligami grosieri si infami. Dar un crud paradox face ca tocmai durerea care ne impunge inimile indragostite sa fie sursa noastra eterna de gratie."

Nota de subsol: Cei carora le lipseste substanta pot oricand apela la un vocabular inspirat din volumele lui Adrian Paunescu pentru a tranti lunar pe tarabe o cantitate deloc neglijabila de gunoi fara a fi nevoiti sa plateasca amenda.

Va Urma!

Mother

How I shout at you sometimes
And how I keep you waiting
Hoping you have the time to miss me
Hoping the nothingness in you is large enough
For your despair to validate
This pattern that we're in by hazard
O I'm the brat who knows no cuddle
The wicked whining for a pink prize
And all I want is to make you stay
When all you do is leave with an excuse
Always sooner than expected
Always with a gentle nod
Always neglectful of your own birthdays
The sadness in you, bottled up
Inside the limbo where you'd stick around
Fearing the dark, choosing the cold instead
Making the hide-and-seek a lifelong ride astray
O mother, the scorn and raging hopelessness in me
Are all the hints you need in order to make out
How much I love you...

Cine a salvat "Avionul condamnatilor"?

Steve Buscemi.
"Con Air" e un film prost. Tocmai am scris cea mai pertinenta recenzie posibila la aceasta excretie hollywoodiana. Si totusi, recomand "Con Air" numai pentru flerul psihologic cu care Steve Buscemi a interpretat singurul personaj uman si interesant al filmului, psihopatul ale carui crime in serie au drept alibi dezgustul pentru o societate off the record bolnava. Garland e o suma de paradoxuri amagitoare. Fizicul pirpiriu e in contrast izbitor cu obiceiurile sale asasine, mascandu-le in acelasi timp. Numele lui efeminat trimite mai degraba la naivitatea musicalurilor din anii '50. Total lipsit de carisma unor serial killeri gen Ted Bundy, el doboara recorduri la capitolul victime mizand chiar pe dispretul pe care aerul sau firav-inofensiv il inspira acestora. Tragismul lui vine tocmai din neputinta de a se impaca cu propria sensibilitate. Garland se distanteaza de suferinta pe care i-o provoaca respingerea celorlalti si isi asuma stigmatul pe care oamenii i l-au atribuit. In loc sa-si accepte fragilitatea, el si-o prostitueaza pentru a bifa vendete pe cat de odioase, pe atat de puerile. Garland consimte sa reduca semnificatia vulnerabilitatii sale la statutul de handicap social, imagine care are insa puterea de a-i manipula pe eroii lumii de carton in capcana lui ucigasa. Iata cum, printr-o fascinanta ironie, deviantul este, de fapt, un adaptat patetic. In scena cu fetita m-au ingrozit luminile si umbrele care se luptau pe chipul lui Buscemi. E un moment de maxima tensiune in care stii ca primul sau instinct – sau reflex format – este sa ucida, te intrebi ce alegere va face, astepti febril urmatoarea miscare. "He's got the whooole world/ In his hands/ He's got the whole wide world/ In hiiiis hands", canta fetita dupa ce-l invita sa se joace cu ea. Iar inocenta ei, apropierea neconditionata il dezarmeaza, oferind umanitatii lui o oglinda. Chapeau!

Tinkerbell si Rozatoarea, episodu' 2: Cine a facut-o?

Domnul redactor-sef ma cheama la dansul in biro si ma anunta ceremonios ca vrea sa-i dea o lectie de maniere Sobolanului de Camp pentru aroganta cu care mi-a vorbit la fumoar luni bune in urma. Imi spune apoi pe voce joasa ca zgarcenia pe timp de criza e o virtute si ca managementul trustului are nevoie de motive legitime sa umble la salariile si orgoliile personalului autor, iar orice ajutor intru usurarea constiintei e binevenit. Si ma intreaba, clipind complice catre mine, care dintre cei doi redactori de la Externe a adus sensibilitatii mele acea grobiana ofensa. I-am raspuns ca eu demult n-am mai parat si mi-am pierdut, care va sa zica, priceperea. A ramas clipe bune pe ganduri, privindu-ma grav, dar fara sa ma vada, dupa care l-a strafulgerat Ideea: hai sa ne jucam, mi-a zis, iar trepadusii mai ca-i spargeau retina mongola. Care dintre cei doi ciufuti are fata ca trecuta prin tocatorul de carne? Eeeei, dom sef, aici e de gustibus, i-am replicat eu patrunsa pana-n oase de o bovarica intelepciune. Ce sa zic, dupa umila mea parere, ambii arata ca un platou de sarmale deflorate, desi nu pot sa ma pronunt daca arata ca acelasi platou de sarmale sau ca doua platouri diferite fiecare, vedeti cum se complica chestiunea?!, deci la intrebarea dvs. tot dvs. va trebui sa raspundeti. Stiu eu daca sublimul si grotescul in opinia dvs. sunt sinonime cu cele din dictionarul meu? Ca daca va zic care-i bocciul ce m-a lezat, dvs. s-ar putea sa ma contraziceti ca celalalt e acela, fapt care m-ar debusola teribil si m-ar face sa-mi pierd increderea in felul cum percep realitatea. Si cum nu stau pe trandafiri cu self-esteem-ul... La care el se lasa pe spate contrariat si ragaie: da domne, adevarul e angular...

O alta Cora

Coraline: Vreau sa scriu un roman despre o tipa care facea papusi in perioada interbelica.
Trimbulind: I-auzi... Cum ti-a venit ideea?
Coraline: De la un vis foarte misto pe care l-am avut cu papusi sparte intr-o casa inundata.
Trimbulind: Iiiih, creepy...
Coraline: Nu era deloc creepy, dimpotriva.
Trimbulind: Papusile-s mereu creepy.
Coraline: Pluteau prin apa si era asa, suprarealist, dar linistitor. Zau ca da, ma simteam tare impacata...
Trimbulind: Interesant, atunci. De ce nu te-apuci?
Coraline: Pentru ca va fi, cum ar veni, climaxul carierei mele de autor de romane. Adica va fi un fel de roman de batranete sau ma rog, ceva de genu... Ca si cum eu voi fi o Cora ajunsa la capatul unor experiente care ma vor fi format, iar acea Cora de dupa multi multi exista deja. Ma priveste de acolo cu nostalgie si scrie despre vremurile foarte de demult cand eram papusara in Bucurestiul interbelic. Sau cand eram un pulifrix de corector si traiam intr-o alta realitate, in care cream papusi din portelan in Bucurestiul interbelic. Gen... Oricum nu prea fac eu diferenta.
Trimbulind: Suna foarte tare... Da eu o vad ca pe o carte care s-ar scrie in doi.
Coraline: Nuuuuuu!!!
Trimbulind: Nu?
Coraline: Nuuuuu!!!
Trimbulind: Ochei...
Coraline: De ce?
Trimbulind: Corucule, esti prea serioasa.
Coraline: Adica?
Trimbulind: Esti prea baroca si gotica si ma gandeam ca n-ar fi rau ca ce scrii tu sa se completeze cu un stil... mmmai light, mai jucaus, care sa vina ca un respiro, cum ar veni.
Coraline: Da, dar n-am de gand s-o scriu abstract. Adica subiectul e prea intim, va fi o carte traita, cum naiba s-o impart cu altcineva cand e povestea m-e-a?!
Trimbulind: Bine, Coruc, cum zici tu. Dar uite, ma gandeam, ce-ai zice daca ti-as propune un mic experiment literar?
Coraline: Care experiment?
Trimbulind: Joaca-te putin! Gen, cum ar fi sa incerci sa fii o alta Cora, care scrie altfel, mai relaxat, mai jovial, mai putin... well... mai putin greoi. Esti grea ma Corucule...
Coraline: Vrei sa zici ca nu-ti place cum scriu sau ca te fac sa casti?
Trimbulind: Nnnnnu, nu zic asta! Mie imi place cum scrii, stii doar. Dar ma gandeam sa scrii mmmai in ton cu vremurile.
Coraline: Mmda, o dam pe pragmatisme acum...
Trimbulind: Eu sunt un tip pragmatic, stii doar. Adica oamenii au nevoie de ceva cat de cat simplu, care sa alunece, in care sa se regaseasca usor, si tu o dai pe arabescuri. Nu ma-ntelege gresit, mie imi place cum combini tu cuvintele, dar pe altii ii ia ameteala si n-au rabdarea sa te citeasca pan la capat. Nu zic sa te-apuci sa-i imiti pe scriitorii astia mai noi, incearca sa fii originala, de fapt nu originala, autentica, autentica e cuvantul, fiind o alta Cora. Ia-o ca pe un exercitiu.
Coraline: Adica-mi propui sa ma inscriu intr-un trend.
Trimbulind: Nu neaparat sa te inscrii intr-un trend, poti fi tu si fiind o alta tu si nu-i musai sa fii ca altii ca sa devii altcineva. Si oricum noi suntem mai in zona underground.
Coraline: Da, dar si undergroundul asta are un canon al lui. Oricum ai da-o tot la o conventie sau alta ajungi.
Trimbulind: Dddddda, e drept.
Coraline: Si-apoi, eu acum incerc sa-mi definesc stilul, sa ma intregesc, sa devin Cora care sunt. Sau care este... Whatever...
Trimbulind: Dar noi oricum ne transformam continuu si devenim altii.
Coraline: Da, dar felul cum ne transformam e conform cu cine suntem deep down.
Trimbulind: E drept, sunt niste chestii care se grefeaza pe un schelet.
Coraline: Exact! Foarte misto expresia. Eu tre sa-mi dau seama ce ma diferentiaza de ceilalti la capitolul asta. Adica am nevoie sa-mi asum propriul limbaj. As prefera sa fac experimente gen cum sa fii un altul dupa ce voi stii ferm cine sunt si suprafata in care exist separat de ceilalti.
Trimbulind: Mi se pare corect.
Coraline: Tin minte cum eram acu un timp, ca Alice imi zicea sa scriu mai romantic si eu nu puteam, dupa ce-am plecat de la Tango si mai aruncam cate-un articol pe vreun site scriam a la Alice si vreau sa zic ca stilul meu era asa un hibrid de constipare academica si patetism de-ala scarbos. Eram asa intre stiluri si nu-mi dadeam seama in ce masura ma reprezinta felul cum scriu. Si pana mea, incerc acum sa evit schizoidismul asta.
Trimbulind: Bine, dar e posibil sa te regasesti si intr-o joaca gen aia pe care ti-am sugerat-o eu. Nu zic sa te schimbi in esenta, ci sa cauti in tine dimensiuuni noi, expreesii noi, sa te diversiifici. After all, Adevarul, Coraline, el Insine, e angular...

Efectul CFR asupra vietii de cuplu si veteranilor razboiului rece

Habar n-am ce-i cu CFR-ul, cui ii apartine, daca-i de stat sau dEja privatizat, stiu ca au fost ceva scandaluri care l-au privit, iar numele Bahaian imi face zgomot in memorie probabil fara nicio legatura cu subiectul. Dar am trait experienta CFR recent, in drum spre Brasov. Am platit un pret similar unei erectii afroamericane pentru stat in picioare, iar pudicei care sunt nu i-a placut deloc, dar deloc frecusul de bautorii de bere insirati pe coridor. Trenul era alcatuit din 4 vagoane la cuseta si doua normale. Neuronul sfios al conducerii si-ar fi depasit chinuitor diametrul daca ar fi gandit ca de 1 mai romanul se-nghesuie la un ou fiert cu ceapa pe plaja si la munte deopotriva si ca n-ar fi rau sa suplimenteze vagoanele. Tot apropos de neuronul cu pricina tin sa ma plang ca-i amoral. Ma revolta ca mi-a pretins cu numai 3 roni mai putin decat un bilet normal ca sa stau pe spituri, sa ma doara spatele, sa adorm pe glezne si sa-nghet de la geamurile deschise in plina viteza sa poata fuma smecherii prudent. Eram plina de draci si abia acum ajung la adevarata problema, care este, dupa cum avertizeaza prima parte din titlu, impactul cailor ferate asupra relatiei de cuplu. Calatoream cu prietenul meu, care avea o logoree incorigibila si privea pe fereastra cu entuziasmul induiosator al unui copil ce pleaca-n tabara. M-as fi bucurat in duet cu el daca nu m-ar fi enervat nedreptatea tarifului practicat si un copan de controloare care mai ca ne-a obligat sa ne mutam doua vagoane mai incolo, dupa cum dispuneau biletele. Mormaiam ciufut, privind cu coada ochiului si cu invidie spre indivizii care-si frunzareau burghez revistele in compartimente, exasperata ca prietenul meu se incapatana sa ramana binedispus. Din vorba-n vorba am inceput sa ne contrazicem pe marginea cliseelor din moda si gandire, ajungand la un scandal-monstru cu audienta despre babismul meu mental si hainele lui inodore. N-am mai vorbit tot restul drumului, iar cand am sosit, cu o ora jumate intarziere, in Gara Brasov, ca sa vezi!, am reluat meciul cu argumente mai grase. Inca un ceas de do-re-mi si ne-a razbit revelatia ca nervii hraniti de voiajul infect au interferat cu intelegerea cumtrebuie a cuvintelor interlocutorului. Dupa ce ne-am instalat, la 1.30 a.m., la parterul de la casa pe doua etaje a Bunicului, ne-am consolat cu o sticla de vin ros si am facut roleplay pe "Incestul" Marchizului de Sade. Iar a doua zi, cand m-am dus sa-l salut pe Bunicul, Bunicul mi-a reprosat ca nu i-am zis Hi! de cum am ajuns, caci el a avut insomnie de la atat asteptat. Care va sa zica, CFR-ul pune-n pericol pana si somnul batranilor, care oricum nu au, saracii, o alternativa mai buna la el. CFR-ul e foarte persuasiv, ba hipnotic de persuasiv, chiar. Ma convinge sa-mi fie scarba de el dupa fiecare utilizare.

Articol aparut pe site-ul Arvaal Communication