Being there

Am auzit o poveste despre un baietel de la campie nerabdator sa vada un munte, inchipuindu-si ca este cea mai mareata imagine din lume, mai mare ca tata, mai mare ca stalpul, mai mare ca varful bisericii.
Cand a venit ziua cea mare insa, a fost tare dezamagit.

Plecase impreuna cu parintii si fratii sai pe Jepi, dar nu vedea nimic asa grozav la munte. De fapt, nici macar nu vedea muntele. Urca intruna, sperand sa-l zareasca odata. Fara sa-si dea seama, era mereu mai sus, pana a ajuns in varf si a vazut sub el intretaierile ametitoare dintre prapastii si pante si contururile laptoase ale orasului lasat la poale. Baietelul era foarte amarat, toata povestea aia cu muntele era o mare pacaleala.

Anecdota m-a dus cu gandul la evolutie - unde esti atunci cand te transformi, cat de constient esti in momentele in care schimbarile de fond matura prin tine? De cele mai multe ori, acestea sunt subtile, lipsite de galagia epifanica pe care ti-o doresti si care te-ar face poate sa te simti viu sau special.

Te maturizezi din mers, fara sa iti dai seama, fara sa fii acolo cand se intampla. Sunt rare momentele de revelatie care iti schimba radical felul cum privesti lumea, mai ales daca nu esti prea inclinat spre picaresc. Nu te vezi pe tine ca si cum te-ai uita la un film de aventuri, decat poate retrospectiv, dupa ce te trezesti ca nu mai reactionezi la fel, ca nu mai gandesti la fel, ca nu te mai raportezi la fel la lucruri si oameni si aceea este, de fapt, revelatia. Cauti explicatii pentru aceste prefaceri, legi trairi si intamplari altfel despartite de molozurile de aleatoriu ale vietii de zi cu zi, dar tocmai acolo germineaza transformarea. Te schimbi in surdina, dormind sau gandindu-te la altceva.

Despre victime si alte povesti de succes

Nici nu ştiu ce să scriu, de unde să încep. A trecut mult de când n-am mai stat la o bere cu mine. Cu câteva ore în urmă frunzăream blogul şi m-a apucat dorul să scriu din nou în limba mea. Ce m-a ţinut departe până acum? Ritmul de lucru draconic şi suplimentul de înstrăinare sunt cauzele oficiale. Dar unde sfârşeşte explicaţia şi unde începe alibiul?

Poate e mai uşor sau mai comod să fii o victimă a cotidianului alienant decât să te adânceşti în tine, să-ţi asumi energic parcursul cuvenit vocaţiei tale.
Unde mai pui că statutul de victimă vine cu nişte beneficii neîndoielnice. Te transformă într-un soi de vedetă a muşuroiului în care te învârţi. Eşti cel ce poartă pe umeri povara unui dispreţ nemeritat şi a unor nedrepte circumstanţe, care îţi rezervă însă automat un loc în gaşca celor buni sau promisiunea unui destin a cărui grandoare îţi va răzbuna umilinţele. Martiriile silenţioase oferă o intrigă cu ambiţii dickensiene unei vieţi altfel lipsite de coerenţă şi totodată punctul de referinţă care dă măsura unei eventuale poveşti de succes.

Victimele au o şiretenie şi o agilitate neobosite în a-şi hrăni încrederea în sine cu nereuşitele tale. Paşii tăi greşiţi sunt pentru ele prilejul perfect de a ieşi bine pe sticlă şi nu se prea întâmplă să-l rateze. Pentru că au ele convingerea că sunt mai bune ca tine şi într-o bună zi o vor dovedi tuturor. Dacă, într-o primă fază, te aşază pe un piedestal, admiraţia lor are o natură parazitară. Vor învăţa ce simt că au de învăţat de la tine, însă cu ţelul clar de a te detrona, parcurgând cu sfinţenie toate punctele naraţiunii de la mit la spulberarea sa. Aşteaptă să te prăbuşeşti pentru că-i în firescul ciclic al kharmei să se întâmple aşa şi îţi răsplătesc decăderea cu vorbe de alinare şi încurajări cu atât mai generoase cu cât nu cred în ele. Îţi vor da o mână de ajutor, pentru că nu mai reprezinţi un pericol real pentru self-esteem-ul lor. De fapt, îţi vor fi recunoscătoare pentru handicapurile tale şi îşi vor aminti cu nostalgie de tine ca de o întâmplare nostimă din Gara Lehliu în drumul spre Bucureşti.

Se plâng tot timpul de două lucruri: că nu valorează nimic şi că nu sunt apreciate la adevărata valoare. Prima lamentaţie te îndatorează să te suprimi pe tine ca protagonist al propriei vieţi în timpul petrecut cu ele, pentru a le reda încrederea în sine, iar apoi pentru a le auzi ciripind la nesfârşit despre cât de minunate sunt ele. A doua te face să te simţi al naibii de vinovat că ele primesc roşii în căpăţână în timp ce tu eşti lăsat să şezi pe şezlong. Mai rău, îţi încuie mintea într-un scenariu de film populist care transformă privilegiaţii de azi în perdanţii de mâine, astfel că îţi rozi unghiile aşteptând să se întoarcă roata de la o zi la alta.

A fi victimă e o întreprindere foarte sofisticată. Şi pentru că ăsta nu-i un articol într-un ziar care să impună concluzionări apoteotice, dar şi pentru că sunt obosită, mă opresc aici.

Madalina Manole si necrofagia umana

Atunci cand o vedeta moare in imprejurari dubioase, mass-media intra intr-un doliu extatic. Emisiuni, talk-show-uri, investigatii conduse de ziare ce rivalizeaza pentru descoperirea morbului care a provocat actul irevocabil. Competitia dintre televiziuni si publicatii implica telefoane impudice catre rudele si prietenii indurerati ai personajului pentru obtinerea unor declaratii in exclusivitate care sa le aduca un plus de prestigiu. Apoi ar mai fi apropiatii sau cei ce pretind acest titlu, care se intrec in patos si care tin sa arate frumos pe sticla in timp ce scapa un suspin socat-doua. Entitati mondene scoase din uz accepta pactul reciproc avantajos care le readuce in luminile rampei in schimbul unor solemne eforturi oratorice menite sa purifice imaginea defunctului si sa o ridice la dimensiuni mitice. Dramatismul unei asemenea iesiri din scena ofera revistelor glossy prilejul unor tributuri si meditatii prin extrapolare asupra conditiei umane. Somitati in sutana se bucura sa dea lectii de maniere ortodoxe in direct, iar pareristii anonimi de pe forumuri profita de tragedie pentru a-si reaminti ca moartea auto-aplicata nu-i o solutie, simtindu-se eroi ca reusesc sa o evite. Le e atat de comod sa se erijeze in cenzori ai moralei si sa dea sentinte virulente...
Sinuciderea Madalinei Manole este un ospat canibal. Toti cei implicati in viata artistei sau in dezbateri referitoare la gestul ei au ceva de castigat. Audienta, popularitate, autoritate, self-esteem s.a.m.d. Cadavrul sau e generos cu toti muritorii de o foame sau de alta. Mai putin cu oamenii cei mai dragi ei, pe care n-a putut sa-i crute de absenta sa ireversibila.

What we have here is failure to communicate

Intr-o zi vorbeam pe mess cu tatal subsemnatei, plecat in Belgia pe o perioada nedeterminata. I-am povestit bucuroasa ce fain a fost 1 mai-ul petrecut la Brasov cu prietenul meu si doi prieteni. Apoi tata m-a intrebat cum mi s-a parut noua ingrijitoare a bunicului, stapanul fara autoritate al casei pe doua etaje unde am tras. I-am raspuns ca mi-a placut mai mult decat cele precedente, fapt care l-a vexat. E drept, i-a baut pe sest trei litri vitali de tuica impreuna cu sor-sa si gateste ca dracu, dar am apreciat-o pentru discretie. Intrigat, tata m-a rugat sa elaborez pe tema asta, la care eu am replicat ca nu ma regula la cap cu omniscienta precum Teri. Nu mica imi fu mirarea cand tata m-a somat sa folosesc cuvantul regulat si realitatea pe care o denota cu prietenul meu, nu cu tati. A incheiat discutia urandu-mi sec o zi buna. M-a socat reactia lui si am pus-o pe seama sensibilitatii sale la vulgaritatea feminina. Pe de alta parte, m-au revoltat gratuitatea si ilogicul lectiei de dirigentie. Care va sa zica tocmai el, mentorul meu in sprituri si-n grijanii, imi reprima opinarile in futingurismul prin a carui gratie am ajuns noi complici cu ani buni in urma. Unde mai pui ca nu-i de datoria copilului sa-l invete pe parinte ce-i cu bunele maniere, ci, ati ghicit, invers. Si ma mai preocupa si posibilitatea vreunui afect freudian din partea lui in supararea asta abrupta si in sublinierea respectivului verb cu semnificatii copulative. Din orgoliu, am refuzat sa fac un pas catre el. I-am scris o urare prin SMS de Constantin si Elena, la care am primit un raspuns laconic. Dupa vreo doua luni glaciale, ma suna un vechi prieten de-ai lui sa-mi spuna ca a vorbit cu tata, care tata e negru de suferinta si nu-si poate explica cum, de ce, drept consecinta a ce il roaga fetita lui, pe nepusa masa, sa n-o mai reguleze la cap cu implicarea exagerata in viata ei. Am ramas stupefacuta. La scurt timp dupa, mama m-a linistit ca a vorbit cu el. Cica l-a lamurit ca, in realitate, al naibii verb era la imperfect, persoana a treia, si nu la imperativ, persoana a doua. Care va sa zica, Piri nu ma regula la cap, spre deosebire de ex-ingrijitoarea Teri. Nu ba tata, ia nu ma mai regula tu pe mine la cap! Deci, timp de doua luni, taica-meu s-a pierdut intr-un labirint de ganduri atat de sinistre, incat mi-e deopotriva frica si lene sa le intuiesc, si-apoi nu-s eu responsabila pentru erorile in interpretare ale semenilor. Mi-l imaginez emancipat ca prin farmec de o chinuitoare apasare launtrica si revenind la entuziasmul frenetic pentru a lu tata. A mai macait el acolo ca, daca as fi folosit perfectul compus (m-a regulat), nu s-ar mai fi ajuns la probleme de comunicare si concluzii precipitate. Si ca, bineinteles, el se asteapta la staif si rafinament din partea mea. Urmeaza sa-i explic ca am folosit imperfectul intrucat se refera la o actiune repetata din trecut. Pe cand perfectul compus presupune o singura actiune dintr-un trecut incheiat si aruncat la compost. Iar in cazul de fata, nu pot spune ca Teri m-a regulat la cap o singura data cu verva ei turmentata, dupa care mi-am revenit si-am inceput o noua etapa din viata mea. Regularile ei la capul meu erau la fel de constante ca oricare alt hobby al sau.
A dracului hermeneutica...

Efectul CFR asupra vietii de cuplu si veteranilor razboiului rece

Habar n-am ce-i cu CFR-ul, cui ii apartine, daca-i de stat sau dEja privatizat, stiu ca au fost ceva scandaluri care l-au privit, iar numele Bahaian imi face zgomot in memorie probabil fara nicio legatura cu subiectul. Dar am trait experienta CFR recent, in drum spre Brasov. Am platit un pret similar unei erectii afroamericane pentru stat in picioare, iar pudicei care sunt nu i-a placut deloc, dar deloc frecusul de bautorii de bere insirati pe coridor. Trenul era alcatuit din 4 vagoane la cuseta si doua normale. Neuronul sfios al conducerii si-ar fi depasit chinuitor diametrul daca ar fi gandit ca de 1 mai romanul se-nghesuie la un ou fiert cu ceapa pe plaja si la munte deopotriva si ca n-ar fi rau sa suplimenteze vagoanele. Tot apropos de neuronul cu pricina tin sa ma plang ca-i amoral. Ma revolta ca mi-a pretins cu numai 3 roni mai putin decat un bilet normal ca sa stau pe spituri, sa ma doara spatele, sa adorm pe glezne si sa-nghet de la geamurile deschise in plina viteza sa poata fuma smecherii prudent. Eram plina de draci si abia acum ajung la adevarata problema, care este, dupa cum avertizeaza prima parte din titlu, impactul cailor ferate asupra relatiei de cuplu. Calatoream cu prietenul meu, care avea o logoree incorigibila si privea pe fereastra cu entuziasmul induiosator al unui copil ce pleaca-n tabara. M-as fi bucurat in duet cu el daca nu m-ar fi enervat nedreptatea tarifului practicat si un copan de controloare care mai ca ne-a obligat sa ne mutam doua vagoane mai incolo, dupa cum dispuneau biletele. Mormaiam ciufut, privind cu coada ochiului si cu invidie spre indivizii care-si frunzareau burghez revistele in compartimente, exasperata ca prietenul meu se incapatana sa ramana binedispus. Din vorba-n vorba am inceput sa ne contrazicem pe marginea cliseelor din moda si gandire, ajungand la un scandal-monstru cu audienta despre babismul meu mental si hainele lui inodore. N-am mai vorbit tot restul drumului, iar cand am sosit, cu o ora jumate intarziere, in Gara Brasov, ca sa vezi!, am reluat meciul cu argumente mai grase. Inca un ceas de do-re-mi si ne-a razbit revelatia ca nervii hraniti de voiajul infect au interferat cu intelegerea cumtrebuie a cuvintelor interlocutorului. Dupa ce ne-am instalat, la 1.30 a.m., la parterul de la casa pe doua etaje a Bunicului, ne-am consolat cu o sticla de vin ros si am facut roleplay pe "Incestul" Marchizului de Sade. Iar a doua zi, cand m-am dus sa-l salut pe Bunicul, Bunicul mi-a reprosat ca nu i-am zis Hi! de cum am ajuns, caci el a avut insomnie de la atat asteptat. Care va sa zica, CFR-ul pune-n pericol pana si somnul batranilor, care oricum nu au, saracii, o alternativa mai buna la el. CFR-ul e foarte persuasiv, ba hipnotic de persuasiv, chiar. Ma convinge sa-mi fie scarba de el dupa fiecare utilizare.

Articol aparut pe site-ul Arvaal Communication

Tinkerbell si Rozatoarea - un episod de incluziune sociala

Astazi, zi mohorata de decemvrie, m-am intalnit la fumoarul cotidianului unde lucrez cu Sobolanul de Camp, jurnalist la Externe. La mai bine de un an de cand m-am pogorat la redactie spre a aduce pacea intre subiect si predicat, Sobolanul m-a intrebat cand am sosit si care mi-e prenumele. Dupa introducerile succinte, s-a interesat de CV-ul meu, ca apoi sa-mi ofere sfaturi pentru ascensiunea profesionala, acuzand pe traseu si nepotismul care viciaza piata muncii, inclusiv maculatura datorita careia ne-am cunoscut. I-am raspuns ca eu am ajuns la corectura prin concurs si pe merit. N-a perceput autoironia si mi-a raspuns, mandru de ecusonul sau, ca corectura e prea putin semnificativa ca sa se mai oboseasca careva cu favoritisme. Deconcertata de lipsa lui de umor, i-am raspuns ca e, oricum, o faza. El a aprobat ca din ceva tot trebuie sa supravietuiasca omul. Chiar daca cevaul in cauza presupune ca omul sa dea din pedale prin raioanele umile ale trustului, unde trece anu fara sa-l vada careva, deci e ca si cum nu exista sau e o pura himera. Sobolanul inspira fum cu o exaltare sumbra, de parca se straduia sa-si atinga notele cele mai joase ale sfincterului. I-am vorbit despre un examen pe care-l pregatesc pentru a progresa financiar, dar el a insistat ca tot ponturile lui sunt smecheria. Am omis sa-i spun ca am colaborari cu o revista culturala si ca stiu totusi germana pe care el mi-o elogia cu rictus compatimitor dupa ce i-am explicat ca examenul cu pricina e-n deja banala limba a lui Monty Python. Bilant: el a fost suficient de binevoitor incat sa ma lase sa trag cu coada ochiului la ghidul sau practic pentru reusita in viata. Si e cu atat mai nobil gestul cu cat nici macar nu-l rugasem! Cand ti se ofera ceva fara ca tu macar sa ai habar ca-ti trebuie, e o onoare, ba mai mult, o revelatie, degetul mijlociu al providentei! Iar cand asemenea pilde vin de la ultima fiinta pe care te-ai fi gandit s-o idolatrizezi, e o sublima lectie despre umilinta. Zau asa... Este reconfortant cand cineva al carui chip pare proaspat trecut prin tocatorul de carne, care fumeaza pentru a da un alibi estetic behaitului nativ si bosumflat pe limba-mama crede cu tarie ca ai numai de-nvatat de pe urma fumatului in tandem cu el. Ehei, e plina mosia de sobolani de camp... Cum? Nesimtiti? Nuuuuu... incisivi, s-avem pardon! Ma-nclin in fata eufemismelor.