miercuri, 22 decembrie 2010

Love Poem

Ne balacim unul in sangele celuilalt
Si intr-un rosu proaspat ce linge
Albia pe care o umple
Si drumul inainte
Era o vreme cand va atarnam la gat
In burta mea se inaltau crengute
Din sosul vostru gros
Nu stiam ca ma voi indragosti
Fara sa te omor
Fara sa te transform in legenda

Vroiam sa fac brose din ochii tai
Sa ma adore lumea
Sa mi se-nchine la mormantul tau
Dar e atata odihna in tine
Atatia parinti ma alina in oasele tale
Eu, care nu m-am nascut niciodata
Si care nu sunt de-aici
Ti-ai tuguiat buzele suav
Si ai suflat amintiri
In frigul goalei mele treziri
Ma legan domol pe cerul gurii tale
In timp ce-mi dai visuri sa mestec
Acum degetele-mi ating invelisul
Iar cand voi fi trup, ma vei tine de mana
Iubesc baltoaca de sange
Care ne boteaza pe fiecare
Cu numele celuilalt
Cred ca te voi tine in viata.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Fericire conjugala

Barbatul-tata l-a taiat in bucati pe barbatul-satir, iar femeia-copil a fost in siguranta din clipa aceea.

Androgyn

Oglinda mi-arata mai multe corpuri
Straine unele de altele si simultane
Cele brune le chinuie pe cele mai vechi si balaie
Stropindu-le clei pe buze
Un talcioc cu ruguri si ghicitoare
Barbati si femei care cer raspunsuri
Omorandu-se pentru ca nimeni nu stie
Cine e cel care-ntreaba
Tiganca e cea mai frumoasa
O groapa de carbune se-ntinde in mijlocul fruntii
Ceturi si vraji se inalta din gheara ei mica
Imprejmuindu-i turbanul ca un halou laptos
Iata tiganul, pronumele meu preferat
Un flacau ce ranjeste in roba lui rosie
O palarie de circ pe un par-taciune
Care se-nvolbura ca apa neagra
Spre coasta mea straina
Care ti-e sexul?
Numele tau maghiar provine
Din masculin sau feminin?
Zambetul lui batjocoreste
Umplandu-i obrajii cu farmec si apa
E un seducator care nu stie
Intaietatea dintre san si samanta
Dar cu o dreapta coloana, chiar daca-i rea
Piciorul lui stang se sprijina
De un perete luminat de foc
Ar putea la fel de bine sa nasca
Este aici cu un scop
Inconjurat de vasalii lui oachesi
Punand intrebari unor fete batrane
Scuturate de frica
Este aici pentru un raspuns
Ar putea sa le siluiasca mutenia
Iar apoi sa le-aprinda in vesnicul foc
Le-ar putea jupui printr-o simpla incruntare
Fierbandu-le pielea in blesteme de-o noapte
Desi englez in maniere cat le tine in viata
Cine e dumnezeul tau?
Cine e dumnezeul prin care taisul
Curata omenirea de iertare?
Cine e dumnezeul care proclama
Cheagul in locul amestecului?
Esti tu acela?
Vrei sa fii eu?

(Copii muti isi invart felinarele
Pe nisipul din locul de joaca,
Stalpi ai intunericului
Umerase odihnind gravitatia
Tati.)

luni, 22 noiembrie 2010

Les Poupees Russes

I tried to peel the truth of me
To its injuring essence, but
The Russian dolls keep getting smaller
And smaller, there's always room for another,
Always for each other
Is there a place for me inside?
I do wonder…
Is this my mystic hideout,
Too intricate to find the proper corridors within?
I never seem to feel complete
The blood eludes, and all I'm left with
Is plain skin tissues,
Forever surfacing me out.

The Ripper

Where is your laughter?
It's in my throat
See how it cracks, while raped by otherness,
While still awaiting
A truthful absolution,

A light, sweet feel to make it utter
Without distinctive noise, and in the graciousness
Of low octaves, the trademark of sincerity;
Silence, the breastfed child of selfness…
Still, where is your laughter?
Can't you hear it?

This hoarse babble, devoid of chastity,
Lacking in foolishness and high hopes,
A sour, dry lip losing its thirst.
My faint lust, a spinster blush that missed its ripeness
While rotten from within, with self-doubt.
The ripper is near me -
My laughter is his, whereas his hatchet
Is now in my hands,
Pointing at me.

Opa

O fetita a ajuns in grija bunicului din cauza unei mame indiferente si a unui tata afectuos, dar prea indragostit de lumea larga pentru a-i ramane alaturi. Bunicul era o creatura incruntata si rece. Traia intr-un turn pe o plaja si era pasionat de lunete si telescoape, avea o colectie intreaga cu care sfasia intunericul. Usile si peretii caminului lor erau din sticla. Fetita crestea orizontal, cu mainile si picioarele legate, cu gura neajutorata sub o banda adeziva gri. Camera ei era o sera. Bunicul o culca langa pat, pe scandurile din podea, pentru a nu putea fi vazuta de nimeni, niciodata. In fiecare noapte i se lipea de spate si-i dezvelea soldurile, fara ca ea sa poata icni impotriva durerii. Era singura ei cunoastere a lumii, singura asteptare in camera alba a mintii ei. Timpul lenevea ca o picatura intr-un bol ruginit.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Cinema


Aici curge o cascada. Se aude ca niste batai de ciocan in peretii din marmura bej, inalti si gravi precum cei ai galeriilor subterane. Nu credeam ca o sa ma ingroape chiar atat de adanc. Iti strig numele intruna, dar fara patos, mai mult in joaca sau ca sa alung plictisul. Stii ca eu nu luam lucrurile prea in serios si ca ma distrau chiar si cele mai banale amanunte. Mai tii minte cum te enervai ca pana si bancurile proaste ma amuzau? Tie ti-a fost dintotdeauna greu sa te bucuri. Nu-ti pasa ca ma raneai cu vorbele tale ursuze cand mai nascoceam cate o ghidusie ca sa te fac sa zambesti.
Uneori ma gandesc ca nici macar nu m-ai simtit la atingere. Poate pentru ca n-am avut obiceiul sa tac si sa par plina de intuneric ca Greta Garbo. Am fost oare vreodata altceva decat zgomot de fond care intrerupe reverii infidele?
Au existat barbati cu ochi prea mici ca sa ma-ncapa, atat de mult m-au iubit... Daca m-as fi intors la tine, incercanata de cainta dupa un adulter pribeag, bratele tale parasite s-ar fi deschis sa ma aline? Ma indoiesc, desi te-au fascinat mereu tradarile Marlenei Dietrich.
Ma rog... Tu si cu mine ne-am intamplat demult, cu bune si cu rele, dar eu continuu sa fiu intr-un loc vast si scobit, parca facut pentru dor. Ca apartamentul nostru de la Foisor atunci cand ma rugam sa ia sfarsit aventura ta cu profesoara sau cand tanjeam sa inchizi radioul si sa vii sa ma mangai si pe mine putin. Ti-am spus eu ca a muri nu inseamna decat a te intrerupe un pic. Am incetat sa clipesc si m-am racit, iar apoi am continuat sa te astept in alta incapere. Daca stau bine sa ma gandesc, vesnicia mi s-a furisat in sange inca de la primul strigat, transformand fiecare miscare a mea intr-o variatiune stearsa a neclintirii.
Nu ma deranjeaza ca sunt singura. Mai bine ca am ajuns eu prima aici. Daca mi-ai fi luat-o inainte ti-ar fi fost urat, oricat de comod e locul asta. Imi place sa ma prefac ca-s o salbaticiune indiana, ca ecoul chemarilor mele e spiritul tau care intra si iese prin pereti ca sa mai vada ce fac, daca sunt trista. Si sunt, doar ca nu asa cum iti place tie sa fie tristetea, plina de orase care dispar sub apa. Sufar ca Gelsomina, mai degraba simpatic.
Totusi, parca a existat o vreme fara distante. Mai tii minte prima noastra intalnire in fata la Cinema Favorit? Acela e cadrul de inceput al filmului meu preferat. 3 noiembrie 1937, Valetul meu Godfrey. Ti se parea cinica si frivola Carole Lombard, in schimb mie mi-a placut. Asa am plans cand a murit... Dragostea ei si a lui Clark era cuminte si jucausa ca doi parinti. Ca si cum s-ar fi recunoscut unul pe celalalt dupa ce s-au iubit veacuri la rand cu straini.
Te-am iubit sub zodia Scorpionului. Trupul meu arata ca un ospat inainte sa te cunosc. Dar a incetat sa mai insemne ceva pentru mine in clipa cand foamea ti s-a stins. Nu era zi in care sa nu te plangi de cate ceva, in care sa nu am cate un nou cusur sau sa ma repet in cele vechi. Opusul iubirii nu-i ura, nici indiferenta, ci cunoasterea celuilalt. Am ticluit sofismul asta intr-una din numeroasele nopti cand unul dintre noi nu-l mai dorea pe celalalt. Eram deznadajduita, dar nu credeam cu adevarat in acele cuvinte. Ai fost exasperat de stangaciile nihilismului meu. Nu mi-a ramas decat sa inot minuscula in haine care nu ma prindeau.
Pe 3 noiembrie 1937 purtai joben si un pardesiu maron, erai superb, poate un pic cam scortos. M-au ametit frumusetea ta, cuvintele tale savante si manierele pasoptiste. M-ai convins ca erai sortit maretiei. Mi te inchipui si acum exclamand ca omenirea e inca prea naiva ca sa-ti distinga geniul. Nu puteai sa te amuzi fara sa dai de-nteles ca suntem sortiti pieirii. Uneori ma intreb, ca restul lumii, de altfel, cum se face ca am rezistat langa tine atatea zeci de ani? Nu mai vorbesti cu Olguta de cand a tipat la tine ca m-ai bagat in mormant. Ai jurat s-o dezmostenesti, iar acum mi-e ciuda ca n-am facut testament sa-i ramana ei pamantul mamei de la Tuzla. O sa i-l lasi lui Matei sa gireze cu el la poker, impreuna cu manualele tale de tragedie pe care nicio editura n-a vrut sa ti le publice si care o sa-i fie de mare folos baiatului nostru cand n-o sa mai aiba bani de hartie igienica. E drept ca nici Olguta n-are o viata cuminte. L-a despartit pe italianul ala de nevasta si copii, iar acum isi uda batistele de zor ca-i un nenorocit. Si chel, si pitic, as completa eu... Mi se rupe inima ca i-a lipsit pe bietii micuti de tata dupa ce toata copilaria ei a plans in somn dupa tine cand petreceai cu amantele. Niciunul dintre copiii nostri nu-i asezat la casa lui. Cred ca noi suntem de vina. Au fost putine zilele cand ne-au vazut altfel decat nefericiti. Iar cand nu ne certam, simplul fapt ca nu impartaseam cuvintele era suficient sa le dea de inteles ca nu suntem cu adevarat o familie. Ai ramas cu mine pentru ca, in adancul sufletului tau gaunos, stiai ca nu vei gasi nicio alta femeie care sa moara suportandu-te.
Si daca mi-a mers asa de rau cu tine, de ce te mai astept? Pentru ca te iubesc. Este raspunsul absurd la o intrebare retorica. Ai sforai, probabil induiosat, auzindu-l. Si eu ma mir. Au fost totusi clipe cand ne leganam impreuna prin parcuri, in lumina apoasa a eclipselor de soare. A fost un inceput demult, care parca era al tuturor lucrurilor. O vreme cand abia ma luai de mana pentru prima oara, dar inca nu ma sarutai. Pelicula s-a rupt undeva, ecranul a fost inghitit de purici, dar acum totul e limpede din nou. A muri nu inseamna decat a te intrerupe un pic, iar atunci cand vei sosi aici iti voi primi cel dintai sarut.


Text inspirat de colajul "Cinema", by Daniel Loagar, alias Trimbulind


vineri, 29 octombrie 2010

Piesa cu repetitie

Actul I, tabloul I
Interior gol
Pereti inghititi de umbra
In mijlocul scenei o lampa cu gaz
Aripile sale oranj se intind obosite
Asteptarea se joaca
Cu zgomot de motor pe fundal
Repetitia o transforma in personaj
In decor trebuiau initial sa incapa
Zeci, poate sute de larve
Mi se parea ca aud chemari
Sa fac noduri
Sa-ncep sa ma imbrac in matase
Iar cand le-am urmat in locul acela
Nu eram decat eu
Lata ca timpul
Razand de zgomotul strazii ca el
Am coborat scarile ca sa-l omor
Sperand sa-l gasesc tot aici cand ma-ntorc.

luni, 11 octombrie 2010

Petitie pentru plans

Azi am avut o viziune in metrou. Se facea ca un actor celebru care imi place imens ma punea sa stau pe un scaun si ma fixa cu privirea
mult timp, fara sa scoata un cuvant. Si mi-au dat lacrimile. As fi vrut sa le las sa curga mai departe, dar deh... era lume. Bine ca am o blana groasa pe cap si mi-am acoperit ochii cu niste firicele.
I-as fi recunoscatoare oricui m-ar face sa plang. Au trecut secole de cand n-am mai tras un plans sanatos, incarcat cu sentimentul care-l provoaca. Era o vreme cand plangeam adevarate ploi. Eram acolo. Raspundeam situatiilor cu emotii. Nu cu subterfugii. Nu cu o morga sau alta. Apoi mi-am zis ca plansul este apanajul omului uman, calitate care simteam ca nu-mi apartine. Eram abominabila, fapt care n-avea cum sa-mi aduca un privilegiu al speciei precum plansul. Nu numai ca n-am mai putut sa plang din acel moment, dar n-am putut nici sa simt tot ce ma facuse inainte sa sughit tanguit.
Sensibilitatea mea si-a schimbat modul de functionare. Sentimentele s-au mutat parca intr-o camera la care greu ajung si unde nu pot ramane mult timp. Am mai plans din cand in cand, dar dupa un minut ma bruiau alte ganduri care schimbau complet traiectoria emotiilor mele. O ura de sine monstroasa ca rasul personajelor negative de film imi cioparteste fiecare gram de nefericire autentica. Suna a dodie, dar mi-ar fi mult mai bine daca as fi goala si intreaga inauntrul deprimarilor de care altfel sunt patrunsa ca o Islanda de frig.
Pentru mine plansul e un nou inceput iluzoriu. La capatul lui ma pot pacali ca nimic nu este pierdut. Dar pe un scaun, sub privirea patrunzatoare si nemilos de fixa a acelui actor, as jeli tot ce s-a stricat definitiv in mine, tot ce a fost inghetat in miscare, tot ce n-a fost crutat mai intai de altii, iar apoi de mine.
Dupa care mi-as lua ramas bun cu o voce din off impacata.

miercuri, 6 octombrie 2010

Obiecte pierdute


În seara când l-am cunoscut, Daniel Loagăr se turmenta şi avea confuzii de identitate grave. Auzisem bârfe delicioase despre melodramele sale de alcov, iar faptul că era un vizitator fidel al Vămii m-a făcut să-i lipesc eticheta de roacker imatur încă dinainte de a-l cunoaste. Dar la începutul chefului, când era abia la prima sticlă de whiskey, se exprima cu o nonşalanţă pe care am considerat-o deopotrivă spirituală şi sexy. Am fost uluită să descopăr un om în spatele personajului de anecdotă.

Când ne-am reîntâlnit mi-a povestit despre pasiunea pentru SF şi inspiraţia de la Salvador Dali şi René Magritte. Despre frăţia de cruce cu Nichita Stănescu, în Trimbulindul căruia îşi regăseşte propriul spirit buf şi aventurier. Despre legătura de dragoste cu Imaginea, care are harul de a repara insuficienţa şi echivocul Cuvântului. Despre mania colecţionării de obiecte vechi şi asamblarea lor în colaje pe lemn. Despre bunicul său cireşar şi artist anonim şi picturile pe care, copil fiind, i le-a descoperit în podul casei din Dumbrava.

În colajele lui Daniel se regăsesc soarele şi mirosul de corcoduşe coapte ale primilor ani petrecuţi la ţară. Frumuseţea lor poartă însemnele unei nostalgii fără vraci. Un paradox cu gust de cireşe amare face ca lucrări precum "Summer almost gone", "Cinema" şi "Vintage Summer" să spună o poveste în timp ce deplâng sfârşitul inocenţei. Altele mai "trimbulinde" – "MărInimos", "Poftă bună", "Eye-eye, Sir", "Lucky Fish" – sunt declaraţii de iubire aduse artei naive de o simţire netedă şi solară.

În ultima vreme însă, artistul s-a lăsat sedus de distorsiunile curentului DADA, flirtând cu simboluri ale dualităţii la marginea dintre uman şi abisurile care-l desfiinţează. "The I within", "Entropie", "Apassionata" întrunesc obiecte disparate al căror scop e să indice diferenţa şi neliniştea care se naşte din ea. Ele nu mai stârnesc reverii impregnate cu sepia, ci sunt deznodăminte seci ale unor istorii care ne rămân stăine. Gradaţia prin care prindeau contur decoruri şi personaje romantice face loc instantaneului abstract. Povestea părăseşte scena în favoarea conceptului, iar imaginile par să decurgă dintr-un armistiţiu lipsit de patos şi iscoditor cu propriile contraste.

Sau poate chiar cu ideea că suntem locuiţi de cei care ne înconjoară. Încă din copilăria petrecută într-un sat de câmpie idilic, Daniel îşi punea talentul în slujba completării desenelor găsite în mansarda bunicilor. A existat o perioadă în care a realizat picturi individuale şi fotografii conceptuale. Totuşi, el recunoaşte că preferă să creeze un context pentru elemente pe care altfel nu le leagă nimic.

Fără-ndoială, nevoia artistului-demiurg de a redefini hazardul.

Dar şi sentimentul arhaic că "a fi" înseamnă "a aparţine". Fie că sunt coerente sau alambicate până la pierderea empatiei, colajele sale reprezintă mărturia unei forţe care supravieţuieşte prin inocenţă şi joc. În spatele celor mai sumbre semnificaţii, un Trimbulind ne va face cu ochiul mereu.

Expoziţia "Obiecte pierdute" va avea loc duminica 10 octombrie 2010, cu începere de la ora 19, pe Tunari 65, la Open Pub. Ţinuta casual este obligatorie.

vineri, 1 octombrie 2010

On every street

In ultima vreme mi-au disparut personaje pe care le indrageam. Moartea e tot mai aproape si s-ar putea sa nu realizez nimic din ceea ce visam. Moartea e tot mai prezenta si nu ma pricep s-o accept. Asa ca ma incapatanez sa visez stiind ca nu fac decat sa aman sau sa neg ca as fi muritoare.
Ma numesc Cora, am 26 de ani... pardon, 86. De fapt, am murit ieri dimineata.
Oare chiar exist?

miercuri, 29 septembrie 2010

Exit Music

Sper ca moartea ta sa nu fie sfarsitul
Ci sa existe un leagan acolo unde esti
O penumbra in care sa pufai din pipa
Si unde se-aude doar propriul ecou
Te vad dus pe ganduri, dar fara tragism
Semeni cu un intelept pe care nici tu,
Nici noi nu l-am cunoscut
Te-ai prefacut zeci de ani a fi altcineva
Iar acum respiri usurat.

duminică, 29 august 2010

Cora si penumbra

Credeau ca ceva minunat i se va intampla
Un miracol gratios ca un strop de roua
Care se sparge in timp ce boteaza iarba

S-a ferit de toate profetiile
Nu vei ajunge nicaieri
Vei ajunge departe
E anul pestilor

Grabeste-te!
Atatea oracole o ametesc
Se retrage in camara bantuita de umbra
Cu cheaguri de sange pe frunte
Si cioburi in ochi
Toti cred ca planuieste o strategie
Dar ea doar priveste intunericul

Pregatindu-se pentru ce va urma
Sau pentru ce-a fost mereu
Viitorul ei e intoarcere

Prezentul este toate lucrurile
Care ar fi putut sa existe
Erau convinsi ca se va salva prin cuvant
Dar i-a pacalit
Trebuiau sa fi stiut deja
Ca s-a nascut sa insele asteptarile
Inotand spre dimineata

Cand nimeni nu-i mai zarea vreun contur
Si disparand in larg
Cand toti jubilau ca-i aproape

In penumbra juramantul se sopteste de capul lui
De parca ea ar fi Maica Domnului
Un vas curat ca absenta tuturor lucrurilor
Mai bine se transforma-n nimic
Decat in materia unui vis
Al carui parinte nu-l stie

Iar fiinta sa-i gazduiasca nisip
Decat sa se prefaca-n ea insasi.

luni, 23 august 2010

Raum und Zeit

Nu credeam ca ma voi largi in spatiu
Iar timpul sa fie numai acum
Cand strainul ma alearga cu obiecte taioase
Sunt un singur trup
Imi cunosc locul in vreme ce fug
Dintr-un colt al mintii in altul
Imi amintesc ziua in care sunt
Dar uit ca ea se hraneste cu ani.

joi, 19 august 2010

La Possibilité d'un Lieu

Poate exista un loc
Sub poalele maretiei
Unde putem chicoti
Poate exista un loc unde suntem feriti
De cel in care ne balbaim
Tu si cu mine facem poze in sepia
Radem stirb de picioare in forma de X
Uneori ne-mbatam cu vin
Si-njuram ca sa ramanem in viata
Un alb din bumbac ne imbraca
Trupul pe care se-ntinde
Un puf de Ofelie
Locul de care-ti vorbesc nu-i inocenta
E ce a mai ramas din ea
Betia joviala si-ngusta a tarii infrante
Unde numele nostru real
Nu-i niciodata cel plans sau hulit
La mortile ce ni se repeta.

sâmbătă, 14 august 2010

Soldatul rus

Primele victime ale soldatului rus au fost copile cu chip rotund si zemos. Cand le arunca priviri lungi si brune zambetul lor semana cu un bob de strugure stors intre dinti. Cum se mai amuza cu prietenii sai prin carciumi citind pe note inalte scrisorelele lor transpirate. Dar in sinea lui le invidia tremurul care insamanta albul hartiei. Parca si-ar fi dorit sa fie o fecioara in parg ce priveste zarea cu dor neconsolat si apos. Se intreba cum se-nfioara umerii miresei atunci cand degetele groase ale barbatului ii coboara bretelele de la furou in cea dintai noapte a zamislirii. Isi imagina ochii cersind deopotriva indurare si roua de la satirul nerabdator sa-si astampere foamea cu sosul ei dulce. Se intreba ce temperatura are sangele jertfit pe cearsaf si cum o fi sa-l iubesti pe cel care nu te cruta. Ar fi vrut si el sa se trezeasca a doua zi cu febra in coapse si cu toamna pe chip. Soldatul rus nu stia daca-i parea rau ca nu e mireasa sau ca nu are mireasa. Dar se gandea ca-n orice barbat care masoara sedus goliciunea mustoasa a Evei exista amaraciunea de a nu fi ea.

vineri, 13 august 2010

Ingeborg

Nebuna si tarfa
Iar acum eu
M-ai intrebat de unde sunt
Din care munti noroiosi cobor
Ti-am spus ca ceturile care m-au prasit
Sunt fara de nume
Nu le cunosc altfel decat pe mine
Pur si simplu sunt
Apoi ai hotarat ca sunt Berthe
Batrana cu ganduri smintite
Si prudente din mezozoic
Aproape uitasesi ca apa iti place
Pana sa vezi ca ma tem sa m-afund
Tot ce ma sperie ti-e pasaport
Ii netezesti paginile incet si atent
Ca sa-ti amintesti cum te cheama
Numele tau
Moartea mea
Un ritual din vremuri barbare
Tot ce-ti inchipui ca esti
E scutecul pe care mi-l rupi

Tara ta se intinde de la stanga
La dreapta unui maret semn egal
Trebuia sa am o porecla
Pentru ca tu sa fii.

joi, 12 august 2010

Anti-parca

Draga Dumnezeu
Daca ciuma mi-ar ucide tot tribul
Daca drumul mamei si tatei spre pacea eterna
Ar fi masurat in puroi
Daca soldatii regelui polon
Mi-ar gasi surorile ascunse in pod
Si daca si-ar ascuti sabiile
Pe chipul lor de mahon
Daca pe mine m-ar arunca intr-o pivnita
Iar corpul mi-ar intra in levitatie leproasa
Spune-mi te rog
– Aud ca mai ai o mana
Poate avem noroc si e dreapta –
Cand ma voi intoarce ca Hansel si Gretel in sat
Si calea-mi va fi hasurata cu carne
Voi strange-ntre oase prunci teferi acasa?

The Boleyn Girl

Sora mea l-a convins
Sau poate si-a dat singur seama
Ca n-as muri daca voi muri
Sabia ranjea catre mine
Iar soarele imi albea vederea
Publicul era un zgomot balos
O hidra cu sexuri nebune cerandu-si jertfa
Pe esafodul noilor fecioare
Daca Dumnezeu n-aparea pe balcon
In pantaloni si maneci bufante
Un pic ingrasat si cu barba albastra
Sa-mi ofere iertare

Decolteul meu i-ar fi manjit somnul cu fiere
Iar atunci si-ar fi pierdut capul si el
Daca Dumnezeu nu-si arata umoarea clementa
Numele meu ar fi fost Anne Boleyn
Sau poate a fost?


Hexenjagt

Sunt norocoasa
Toti mi-o spun
Am supravietuit beciurilor spaniole
Iar principele m-a gratiat
Chiar in momentul cand ma suiam pe rug.
Sunt infometata si-mi tin ochii sub tiv
Stigmatele inca-mi fumega pe corp
Bunii vecini cu care am copilarit
Trag cu ochiul de dupa perdele
Carnea de miel e sarutata de muste
In pietele unde oamenii-si fac drum spre banchet
Calcandu-mi burta scobita
Sunt vie
Mai bine nu m-as fi nascut
De fapt am murit dupa nici doua zile
Maurii au violat v
ertebre si piele
Un copacel de oase umil
Care-nfloreste rosu murdar.


vineri, 16 iulie 2010

Madalina Manole si necrofagia umana

Atunci cand o vedeta moare in imprejurari dubioase, mass-media intra intr-un doliu extatic. Emisiuni, talk-show-uri, investigatii conduse de ziare ce rivalizeaza pentru descoperirea morbului care a provocat actul irevocabil. Competitia dintre televiziuni si publicatii implica telefoane impudice catre rudele si prietenii indurerati ai personajului pentru obtinerea unor declaratii in exclusivitate care sa le aduca un plus de prestigiu. Apoi ar mai fi apropiatii sau cei ce pretind acest titlu, care se intrec in patos si care tin sa arate frumos pe sticla in timp ce scapa un suspin socat-doua. Entitati mondene scoase din uz accepta pactul reciproc avantajos care le readuce in luminile rampei in schimbul unor solemne eforturi oratorice menite sa purifice imaginea defunctului si sa o ridice la dimensiuni mitice. Dramatismul unei asemenea iesiri din scena ofera revistelor glossy prilejul unor tributuri si meditatii prin extrapolare asupra conditiei umane. Somitati in sutana se bucura sa dea lectii de maniere ortodoxe in direct, iar pareristii anonimi de pe forumuri profita de tragedie pentru a-si reaminti ca moartea auto-aplicata nu-i o solutie, simtindu-se eroi ca reusesc sa o evite. Le e atat de comod sa se erijeze in cenzori ai moralei si sa dea sentinte virulente...
Sinuciderea Madalinei Manole este un ospat canibal. Toti cei implicati in viata artistei sau in dezbateri referitoare la gestul ei au ceva de castigat. Audienta, popularitate, autoritate, self-esteem s.a.m.d. Cadavrul sau e generos cu toti muritorii de o foame sau de alta. Mai putin cu oamenii cei mai dragi ei, pe care n-a putut sa-i crute de absenta sa ireversibila.

vineri, 25 iunie 2010

The Baptist

V-a luat mult sa ma smulgeti din basm
Ochiul babei ameninta cearsaful hlizit
Somnul bunicii ma dezarma nonsalant
In fata imaginatiei aerului
Imbuibat cu goblenuri
Crapat precum corpul batranei de-alaturi
Ca al meu de numai un metru
Tocmai eu trebuia sa-i botez antieroii
Desi nu raspundeam la nicio chemare
Si mamei ii era teama ca m-am incuiat
In buba unui neuron inutil
O femeie-mi cosea ochii neobosit
Iar eu priveam filme in spatele lor
Educative ca dictionarul:
Parul e stors intre sarme din Dachau
Ursul scutura stanga si dreapta din om
Tatii pun mamelor cianura in tort
Brunetele au ochii albi
Eram treaza in timp ce atipeam
Cu rigla pe nebunie
Dimineata ma ingrozea sanatoriul febril
Daruit de odihna
Inca din noptile sumbre de vara
Mi-am fost propriul laborator
Si n-am putut sa-l iubesc pe calutul roib
Decat dupa ce am tras de capastru.


vineri, 18 iunie 2010

The camera my father gave me

Nu am un nume
Poate-am avut candva
Dar praful adus de furtuni
Si-a gasit camin pe conturul meu
Nu sunt suparat, imi stiu limitele
N-am fost decat mediocritate
Lasata la-ndemana copiilor
Copila copilei ce m-a primit in dar
De la patriarhul barbos si umblat
Prin ploi care-acum nu nasc nimic
Masoara cu mine moartea celei
Care nu m-a lasat sa privesc
Acum zeci de ani
Mama ei, imbratisare din viermi...
E singura si nu se-ngrijeste de dintii ei
Ii place ca n-o mai verifica nimeni
Dar ar suporta mii de bai plicticoase
Numai s-o dea cineva in leagan apoi
S-a dus si sfarsitul lumii
Au mai ramas rataciri in zdrente
Nisip care face din oameni creoli
Zorki, Nikon si snobismul cu care
Dadeau inghetului titlul de arta
Nu mai sunt
Am ramas decat eu
Nu-i ironic?
Cu mine n-ajungi la metamorfoze abile
Nu lasi vreun orgoliu sa se verse din albie
Nimicul ramane ceea ce e
Dar tu ramai inocent
Micuta nu-si aminteste bunicul
Barbatul etern prin a carui iubire
Un pantec nu ramane degeaba
Fara cuvinte, ea stie ca sunt
Amprenta tatilor inhumati
Asupra vederii naive a fiicelor
Fiicelor.

miercuri, 16 iunie 2010

Unzip my religion down

Uneori spargi gheata pe care oamenii
Imi dau lectii de patinaj artistic
Uneori ma faci sa uit
Ca-s prea batrana pentru dragoste
Alteori mi-o amintesti frivol
Cand ochii mei se mira de tine
Pregatindu-se sa strige Motor!
Privirea ta trage chiulul
Experta-n nimic
Dar uneori imi deschei fermoarul
Si calci sedus pe nisipul pagan
Unde celebrele mele maniere diurne
Si balbaiala mea de bun-simt
Cad de pe mine ca pielea leproasa
Parul imi e o sarma de-argint
Paduchii mi-l calaresc indarjiti
Fara ca tu si eu
Sa ma iubim mai putin
Dimpotriva
Sprancele mele incruntate fremen
Si pielea uscata ca mobila
Urla blesteme intr-o cruciada sinistra
Pe care, imbracata, n-o inteleg
Ma uit la mine ca la un film despre desert
De parca as urmari
Pasii spre rau ai omenirii dintai
Soparle, altare
Talpi innegrite funest
Sapte fecioare tacute pentru bunul evreu
Samanta si sange isi dau foc cu ura
Adultere creole nu-si reneaga placerea
De dragul niciunui profet
Fiecare prunc l-am pierdut
In chinurile facerii
Si tot n-am cersit vreun miracol
Soldurile mele nu s-au simtit vreodata datoare
Sa faca din mine nevasta
Te sperie antichitatea
Pe care-o port ca o raie
Si mie mi-e frica de ea...

vineri, 11 iunie 2010

Bufi

Nu i-am permis niciodata absentei
Sa treaca pragul si sa aiba gust
Era doar lichidul meu amniotic
Nimic neobisnuit
Acum absenta este aici
Mi se impune ca bratele mamei
Care imi scutura ingrijorate popasul
Ca un moment al adevarului
De care mi-a fost teama mereu
Absenta unui tabiet motor prin fereastra
A unei furisari in viteza
In racoarea obscura a camerei cu compot
Uneori absenta unui somn rasfirat
La mine in poala
Si-a lasat pletele pe tricoul meu
Ca apoi sa dispara
Cand Babakau a murit
Plangeam pentru ca toti aveau fetele ude
Si ma puneau sa ma-nchin
Intr-o limba pe care-o poceam
Cu privirea tintind doua palme mici
Care nu stiau ce fac
Si de ce-s intoarse spre mine
Dar altfel stiam eu ce stiam
Stiam ca bunicul era plecat la tutungerie
I-am marturisit secretul si babei rujate portocaliu
Si cu capul invelit in turban
Cand am dat la o parte cearsaful alb de pe pat
Si am vazut ca se intorsese
Am aflat de ce plang
A doua zi am ales sa fac gem de noroi
Si sa uit orele in care invatam impreuna
Cum se spune la baiat si la fata
In engleza
Am uitat ca-mi facea amaya
Citind absorbit la cartile sale
Un artist si savant nestiut
Cu o inima tandru-ironica si fragila
Care n-a vrut sa-l lase sa vina acasa
De pe trotuarul pe care prostimea s-a imbulzit
Sa-i descoasa somnul fara de vise
Am uitat cum se punea in calea
Furiilor cu par sarmos si cu limba barbara
Care imi corectau religios
Lungile rataciri pe scara
Cand ma chinuiam sa cobor
In timp ce urcam treptele natang
Si sunam la vecini sa-i intreb unde-i mama
Pana la ultima oprire
La etajul 10
Vinovata si fara sfarsit
Ziua in care ceilalti m-au lasat sa ma marit
Abia implinisem 5 ani
Si aveam o intelepciune care acum ma uimeste
Desi nu mi-a folosit la nimic
Am revenit intr-o tara de muti
Si nu stiam cum sa ma apar
In fata copiilor cu tati
De atunci am inceput sa vorbesc singura
Chiar si in lume
Chiar pana in clasa a 7-a
Cartile aglomerau biblioteca degeaba
Le-as fi citit daca ar fi existat cineva
Care sa ma intrebe apoi daca le-am citit
Babakau dormea intr-un gol din memoria mea
Si totusi...
Corpul meu era plin de toamna
Priveam intr-un gri imbuibat cu fumul frunzelor arse
Si imi lipsea ceva
Poate cineva
Totul era inutil
Si nimic nu era impacat
Am stiut despre cine e vorba
Tocmai la Revolutie, intr-un Brasov agitat
Cand am plans si l-am condamnat pe tata
Ca mi-a ucis primul si singurul prieten
Mult mai iubit decat el haimanaua
De atunci l-am hranit mereu pe bunic
Cu un strop de bere si firimituri de lokum
La mormant
Era felul meu bland de a-l inveli pentru somn
Absenta a fost mereu aici
E hrana cu gust de ploaie
Care nu ma tine in viata
E golul pe care il simt
Dupa ce nu vars lacrimi.

luni, 7 iunie 2010

Ziegfeld Follie

Sunt nelipsita la orice bal. Sigur ca tu nu ma vezi. Trag din pipa la semineul unui living care miroase a punci si a vanat. Rad si beau impreuna cu alte gelsomine ametite, ne uneste o dementa simpatica. Suntem furii nevoite sa traiasca invizibil undeva in afara mazgalelilor solemne dintr-un caiet dictando. Ne lipseste cu desavarsire gratia, fapt care aproape ca ne condamna la un destin de matusa. Vei curta galant ofelii care plutesc frumoase deasupra grotescului situatiilor umane, chiar si atunci cand dragostea egoista le revendica in namol. Ele simt sublim, iar gandurile lor nobile si sinistre deopotriva se intind intr-o caligrafie demna de toata invidia. Tu, intre timp, te vei resemna cu noi, ne vei privi in ochi promitandu-ne ca ne vei umple salbaticia cu prunci. Nici tu nu crezi ca meriti mai mult, in ciuda increderii pe care incercam sa ti-o insuflam cu riscul de a ramane singure aici. Ne vei cita de fata cu lumea buna fara a mentiona sursa, iar lumea buna ne va tolera, dispretuindu-ne blajin pentru ca nu suntem noi acele ofelii care sa merite raspunsuri la intrebari. Iti suntem concubine si te facem sa crezi ca-ti apartinem. Ne urasti, cu toate ca uneori am putea jura ca ai cele mai tandre sentimente. Vezi ca si tu ne pacalesti? Sau poate ca pe tine te urasti? Insa in fata vitejiilor cu care te lauzi, atat ofeliile, cat si gelsominele nu sunt decat capete care aproba. Numai ca suferinta ofeliilor isi gaseste intr-un final eroul, la fel ca privitul in gol al Gretei Garbo. Iar ele calca mai departe pe mare sacaite de praful inexistent de pe talpile lor. Noi, gelsominele, suntem vocea joasa care nu atrage nicio curiozitate intr-un vacarm ferm convins ca povestile sale insamanteaza nimicul. In timp ce tu te dichisesti pentru vanatoarea de vulpi, iar ofeliile isi incaleca stoic saua, tinandu-si ambele picioare de aceeasi parte a animalului, noi radem aici nebune, ne imbatam sub arcada imaculata a crinolinei captusite cu pene de rata si avem parul galben tapat. Fundul pe care-l intoarcem greoi spre lume mai ca-l intriga pe August Lumiere, desi avem buze subtiri, iar nasul meu imita o pasare de prada. Cand te vei intoarce obosit si-ti vei cobori sub rochia mea degetele care au obiceiul sa se multumeasca cu prea putin, vei gasi o capela din bumbac parasita.

miercuri, 2 iunie 2010

What we have here is failure to communicate

Intr-o zi vorbeam pe mess cu tatal subsemnatei, plecat in Belgia pe o perioada nedeterminata. I-am povestit bucuroasa ce fain a fost 1 mai-ul petrecut la Brasov cu prietenul meu si doi prieteni. Apoi tata m-a intrebat cum mi s-a parut noua ingrijitoare a bunicului, stapanul fara autoritate al casei pe doua etaje unde am tras. I-am raspuns ca mi-a placut mai mult decat cele precedente, fapt care l-a vexat. E drept, i-a baut pe sest trei litri vitali de tuica impreuna cu sor-sa si gateste ca dracu, dar am apreciat-o pentru discretie. Intrigat, tata m-a rugat sa elaborez pe tema asta, la care eu am replicat ca nu ma regula la cap cu omniscienta precum Teri. Nu mica imi fu mirarea cand tata m-a somat sa folosesc cuvantul regulat si realitatea pe care o denota cu prietenul meu, nu cu tati. A incheiat discutia urandu-mi sec o zi buna. M-a socat reactia lui si am pus-o pe seama sensibilitatii sale la vulgaritatea feminina. Pe de alta parte, m-au revoltat gratuitatea si ilogicul lectiei de dirigentie. Care va sa zica tocmai el, mentorul meu in sprituri si-n grijanii, imi reprima opinarile in futingurismul prin a carui gratie am ajuns noi complici cu ani buni in urma. Unde mai pui ca nu-i de datoria copilului sa-l invete pe parinte ce-i cu bunele maniere, ci, ati ghicit, invers. Si ma mai preocupa si posibilitatea vreunui afect freudian din partea lui in supararea asta abrupta si in sublinierea respectivului verb cu semnificatii copulative. Din orgoliu, am refuzat sa fac un pas catre el. I-am scris o urare prin SMS de Constantin si Elena, la care am primit un raspuns laconic. Dupa vreo doua luni glaciale, ma suna un vechi prieten de-ai lui sa-mi spuna ca a vorbit cu tata, care tata e negru de suferinta si nu-si poate explica cum, de ce, drept consecinta a ce il roaga fetita lui, pe nepusa masa, sa n-o mai reguleze la cap cu implicarea exagerata in viata ei. Am ramas stupefacuta. La scurt timp dupa, mama m-a linistit ca a vorbit cu el. Cica l-a lamurit ca, in realitate, al naibii verb era la imperfect, persoana a treia, si nu la imperativ, persoana a doua. Care va sa zica, Piri nu ma regula la cap, spre deosebire de ex-ingrijitoarea Teri. Nu ba tata, ia nu ma mai regula tu pe mine la cap! Deci, timp de doua luni, taica-meu s-a pierdut intr-un labirint de ganduri atat de sinistre, incat mi-e deopotriva frica si lene sa le intuiesc, si-apoi nu-s eu responsabila pentru erorile in interpretare ale semenilor. Mi-l imaginez emancipat ca prin farmec de o chinuitoare apasare launtrica si revenind la entuziasmul frenetic pentru a lu tata. A mai macait el acolo ca, daca as fi folosit perfectul compus (m-a regulat), nu s-ar mai fi ajuns la probleme de comunicare si concluzii precipitate. Si ca, bineinteles, el se asteapta la staif si rafinament din partea mea. Urmeaza sa-i explic ca am folosit imperfectul intrucat se refera la o actiune repetata din trecut. Pe cand perfectul compus presupune o singura actiune dintr-un trecut incheiat si aruncat la compost. Iar in cazul de fata, nu pot spune ca Teri m-a regulat la cap o singura data cu verva ei turmentata, dupa care mi-am revenit si-am inceput o noua etapa din viata mea. Regularile ei la capul meu erau la fel de constante ca oricare alt hobby al sau.
A dracului hermeneutica...


marți, 1 iunie 2010

The virgo epos

She lived with her father in an 18th century chateau
The very age when Sade's brain went for a walk
Only to come back with a testament of horrors
Neighbors and doctors pitied mum and dad
The day they saw her wayward looks and customs
Mum was the lady of the land
A rigid silhouette with pious manners
But no one was as good as daddy
Nor with so handsome an allure
The two would climb the hills of coal for hours
And she was smitten with his dreams of her
None of such fictions would come true though
They had to cope with the grim concept
She was too shy a nature to be schooled
Some days she heard the silly chuckles
Of youngsters rushing home from classes
That was a noise which always soured her mood
Until disrupted by her mummy's pancakes
And by her daddy knocking on the front door
She was the happiest with them
It was so nice to watch the good old Doris Days
Throughout the good old Wednesday evenings
All gathered by a pot of tea
Together
Their castle was a solemn wreck
Ivy and moist chaining its daunting walls
Madonnas paling on the ceiling
And port-fenetres stained by fog
She become lady of the land
A patron to her ailing father
The day her mother died
While praying in the kiosk
Their manor turned into a moody foster-home
Where she and daddy keenly sweet-talked
And pillow-fought each other
Not all was joyous in those days though
Autumn would come and sweep the brides away
And every year they'd get younger than her
Skin smoothing in prenuptial glory
She kept her dream of wedding some day
Although the beaus she happened to encounter
Would creep away from her politely
And laugh behind her back with fellow nubiles
The day her 40th January came
She felt it was time to grow up

She switched paper planes with macramé
Trying to sooth daddy's arthritis with gobelins
His cheer succumbed to brittle moans each day
Sometimes he was simply too much to bear
Until the day he spared her from his grumps
The very day she saw him lying shrunk
Limbs cramped under a snow of moths
Sheets eaten by dandruff and lice
It was as if she saw him for the first time
After a long surreal dream
How could that sorry pack of bones
Amount to daddy?
Men came with ugly big machines
As from an era she was unfamiliar with
They pulled her benumbed body out of home
And tore her castle down to dust
So baby walked away in dread and lonely
The air was new, the buildings tall and crowded
Nothing felt normal anymore
There was no tiny shred of obsolete
Fat cars screaming with people
Houses where folks jostled each other
To watch enormous colored screens talk
Women and men, women and women
Would touch each others
' lips in cabarets –
The horror!

Her mummy had long taught her of the mortal sin
Which spreads far from the eye who's watching
All that she had once known so surely
Had left no crumbs behind for her to follow
Ahead was an odd ball of intersections
The latest trick she could not learn
What would become of her
Where would she take her laddered stockings?
Stray dogs, stray cats, stray her
Synonymous between the rusty leaves of fall
Leftovers of some whimsy womb
Laughed at by naked bellies.

miercuri, 26 mai 2010

The old man and the G

There is an old man howling in my chest
A man decrepit in demeanor and morals alike
He's starving for unholy tricks of youth
The youth he never had the chance to visit
Caged as he was in his Catholic living-room
This man sees nubiles carrying both genders each
Women and men converted to androgyny
By the perversion of his appetites
Which is not yet to say that he's to fear
Few voyeurs lacking spirit in their phalli
Are so polite and clumsy while they're feeling
There is an old man crying
In the chest of a howling old man
And vice versa
Each taking turns in fathering the other
Both squandering the wets of lust and mourning
While watching love entangle others
Whose skins feel savagely eternal
There is an old men in my chest
Who just won't get through the rehearsals
And die for good.

marți, 25 mai 2010

Ana

She never had anything
Never had anybody
Sometimes she fooled herself
That everything and everyone
Was not really temporary
The first time her life went epic
Her joy had the sound of a telephone
The next time
She knew better
Her dream had become to elope
Every make-believe that rose
In a room full of people
In a room she knew would empty itself around her
Each time the cholera broke.

luni, 17 mai 2010

The girl who wasn't there

She broke all her homes
To keep her shell prim
She ran from her loves
To not lose her grace

Men's lust was a backdoor
To where she'd stay her
She married a fool
Because time fought back
And within their sheets
She'd remain untied
Her body just yearned
To deliver plump babies
But when she embraced them
They'd fall from her thoughts
When their birthdays came
She'd give them new toys
While making them orphans
By a look faraway

Pillows of smog would grasp her escapes
And choke her awakenings to all she could touch
The day she died was the day they discovered
She wasn't alive.

sâmbătă, 15 mai 2010

Infernul e ceilalti

Sau sunt ceilalti? Stiu ca asa e tradus pe la noi, desi conjugarea cu pricina nu-i ocolita de controverse. Insisi profesorii universitari duc razboaie berbere in comisiile de examinare de la Litere pe tema ce cu cine si in ce masura se acorda in realitate. Deconstructivismul asta pacatos a atins pana si gramatica limbii romane. Dar din motive care-mi scapa, ambasadorii sai fanatici uita sa vada arta din spatele luptelor de orgoliu. Pentru ca, de la un punct incolo, cuvantul discordiei in sine isi pierde materialitatea, iar egourile chiraie unele la altele pe tema numarului de carti publicate de fiecare-n parte si a editurilor carora respectivele volume le-au facut cinste. Din ce alt motiv m-o fi invatat profa de romana din a 12-a sa le citesc fara exceptie, iar la examen sa trec pe foaie toate variantele posibile, daca nu dintr-un neobosit pacifism care, pe de alta parte, neaga dreptul artei de a se manifesta? Cum nici expresionismul nu-i de colo, interjectiile care umplu aerul cu lehamite in amintitele cancelarii nu mai sunt ele insele, ci se ridica la titlul aristocratic de arta a spectacolului. Teatrul de razboi merita numai aplauze razarete, cu conditia sa se ia pe sine ca vodevil. Dar daca stam sa ne gandim un pic, paradoxul face ca invectivele aruncate in sanul acelei vanitoase inteligentsia sa o alunge de pe terenul reconfortant al limbajului euclidian. Iar Wonderland-ul astfel pus in scena este o expresie depersonalizanta a unui mare nimic sangvin, atat de diferit ca timbru si finalitate de duiosia artei naive. Tot asa cum eu intentionam initial sa scriu un mini-eseu sensibil si, daca aveam inspiratie, filosofic, despre semnificatiile genialei piese a lui Sartre, si uite la ce aberatii am ajuns!
Ca sa revin la oile mele pragmatice, solutia impaciuitoare pe care o propun – si intuiesc ca si colegele mele de la Corectura mi-ar da dreptate – e sa inlocuim verbul "a fi" si conjugarile sale dureroase pentru un larg segment al societatii romane de azi cu verbele "a constitui" si "a reprezenta", insotite musai de pronumele personal la Acuzativ "il". Care va sa zica, "Infernul il constituie ceilalti" sau "Infernul il reprezinta ceilalti".
Lasand gluma la o parte, give peace and diversity a chance, guys!

joi, 13 mai 2010

Diavolul se imbraca de la Puka si revine

Thriller

Majoretele aveau sordidul obicei sa-si ude chiloteii la intrebarea: "Oare-n ce dispozitie o vom gasi azi pe mama noastra spirituala?". La ele fericirea pura ajunsese sa se masoare in toanele bune ale mentorei. Nu o putem invinui pe Ghizela ca nu si-a invatat discipolele sublima lectie a modestiei. Problema cu fericirea asta pioasa e ca atarna neajutorata de chestiuni exterioare subiectului care i se supune. Si cum tot ce e exterior unei naturi umane sau alteia este prin definitie imposibil de controlat de aceasta si expus schimbarii, iar echilibrul psihic este calitatea din care nu se hraneste reputatia Ghizelei, singurul pamant ferm al adoratelor era – culmea! – un zilnic si pacatos suspans. Iar intr-o lume care isi afisa cainos relativismul, fericirea insemna mai degraba o biata expiratie usurata pe care majoretele se chinuiau sa si-o sustina pompand linguseli in mitul nobil pe care mentora si-l scria uda toata de... lirism.

Va Urma!

Diavolul se imbraca de la Puka

A fost odata ca niciodata in imparatia revistelor glossy o prea... whatever sefa de redactie. Sa-i zicem Ghizela. Nu era ea o frumusete (eufemistic vorbind), dar se pricepea sa priveasca umed cand interesul i-o impunea. Acest neajuns fizic n-ar avea, de altfel, nicio relevanta, cu atat mai putin in ochii unei tipe care a facut primii pasi pe refrenul "Sufletul conteaza". Problema cu Ghizela, rasfranta dureros asupra celor din anturajul ei, este ca rateaza lamentabil si cea de-a doua calificare. In scurtul interval in care m-am numarat printre vasalii ei devotati ma simteam pe langa ea ca un soricel lasat in intuneric cu un sarpe mamba. Sau ca o fata de 24 de ani lasata-n intuneric cu un sarpe mamba – lipsa sanselor de supravietuire era oarecum similara. Sau ca o taratoare emo ajunsa printr-un concurs de imprejurari in Liga Majoretelor Care Saluta Liposuctia. Dar undeva intre teama si antipatie virulenta se situa fascinatia pentru caile intretaiate ale delirului ei.

Un pârt ce rasuna a jale: o estetica

Imi placea sa-i desfrunzesc fiecare solfegiu/ concediere/ puseu de isterie/ acces de pupincurism/ jignire pentru a descoperi complexe si patologii freudiene. Dar toate variatiunile acestea, foarte tentante initial pentru o lucrare de doctorat in psihiatrie, si-au pierdut savoarea intr-un incorigibil pârt tanguit care se vrea mirosit drept o estetica anume, dar care nu mai da nicio sansa exercitiului mintii.

A trai pentru a-ti povesti viata pe servetele de nas

"Barbatii sunt niste ticalosi. Ei sunt prea bruti pentru a intelege macar o margeluta din sipetul de comori neconsolat care e sufletul unei femei. Sunt niste poligami grosieri si infami. Dar un crud paradox face ca tocmai durerea care ne impunge inimile indragostite sa fie sursa noastra eterna de gratie."

Nota de subsol: Cei carora le lipseste substanta pot oricand apela la un vocabular inspirat din volumele lui Adrian Paunescu pentru a tranti lunar pe tarabe o cantitate deloc neglijabila de gunoi fara a fi nevoiti sa plateasca amenda.

Va Urma!

Mother

How I shout at you sometimes
And how I keep you waiting
Hoping you have the time to miss me
Hoping the nothingness in you is large enough
For your despair to validate
This pattern that we're in by hazard
O I'm the brat who knows no cuddle
The wicked whining for a pink prize
And all I want is to make you stay
When all you do is leave with an excuse
Always sooner than expected
Always with a gentle nod
Always neglectful of your own birthdays
The sadness in you, bottled up
Inside the limbo where you'd stick around
Fearing the dark, choosing the cold instead
Making the hide-and-seek a lifelong ride astray
O mother, the scorn and raging hopelessness in me
Are all the hints you need in order to make out
How much I love you...

miercuri, 5 mai 2010

Cine a salvat "Avionul condamnatilor"?

Steve Buscemi.
"Con Air" e un film prost. Tocmai am scris cea mai pertinenta recenzie posibila la aceasta excretie hollywoodiana. Si totusi, recomand "Con Air" numai pentru flerul psihologic cu care Steve Buscemi a interpretat singurul personaj uman si interesant al filmului, psihopatul ale carui crime in serie au drept alibi dezgustul pentru o societate off the record bolnava. Garland e o suma de paradoxuri amagitoare. Fizicul pirpiriu e in contrast izbitor cu obiceiurile sale asasine, mascandu-le in acelasi timp. Numele lui efeminat trimite mai degraba la naivitatea musicalurilor din anii '50. Total lipsit de carisma unor serial killeri gen Ted Bundy, el doboara recorduri la capitolul victime mizand chiar pe dispretul pe care aerul sau firav-inofensiv il inspira acestora. Tragismul lui vine tocmai din neputinta de a se impaca cu propria sensibilitate. Garland se distanteaza de suferinta pe care i-o provoaca respingerea celorlalti si isi asuma stigmatul pe care oamenii i l-au atribuit. In loc sa-si accepte fragilitatea, el si-o prostitueaza pentru a bifa vendete pe cat de odioase, pe atat de puerile. Garland consimte sa reduca semnificatia vulnerabilitatii sale la statutul de handicap social, imagine care are insa puterea de a-i manipula pe eroii lumii de carton in capcana lui ucigasa. Iata cum, printr-o fascinanta ironie, deviantul este, de fapt, un adaptat patetic. In scena cu fetita m-au ingrozit luminile si umbrele care se luptau pe chipul lui Buscemi. E un moment de maxima tensiune in care stii ca primul sau instinct – sau reflex format – este sa ucida, te intrebi ce alegere va face, astepti febril urmatoarea miscare. "He's got the whooole world/ In his hands/ He's got the whole wide world/ In hiiiis hands", canta fetita dupa ce-l invita sa se joace cu ea. Iar inocenta ei, apropierea neconditionata il dezarmeaza, oferind umanitatii lui o oglinda. Chapeau!


Tinkerbell si Rozatoarea, episodu' 2: Cine a facut-o?

Domnul redactor-sef ma cheama la dansul in biro si ma anunta ceremonios ca vrea sa-i dea o lectie de maniere Sobolanului de Camp pentru aroganta cu care mi-a vorbit la fumoar luni bune in urma. Imi spune apoi pe voce joasa ca zgarcenia pe timp de criza e o virtute si ca managementul trustului are nevoie de motive legitime sa umble la salariile si orgoliile personalului autor, iar orice ajutor intru usurarea constiintei e binevenit. Si ma intreaba, clipind complice catre mine, care dintre cei doi redactori de la Externe a adus sensibilitatii mele acea grobiana ofensa. I-am raspuns ca eu demult n-am mai parat si mi-am pierdut, care va sa zica, priceperea. A ramas clipe bune pe ganduri, privindu-ma grav, dar fara sa ma vada, dupa care l-a strafulgerat Ideea: hai sa ne jucam, mi-a zis, iar trepadusii mai ca-i spargeau retina mongola. Care dintre cei doi ciufuti are fata ca trecuta prin tocatorul de carne? Eeeei, dom sef, aici e de gustibus, i-am replicat eu patrunsa pana-n oase de o bovarica intelepciune. Ce sa zic, dupa umila mea parere, ambii arata ca un platou de sarmale deflorate, desi nu pot sa ma pronunt daca arata ca acelasi platou de sarmale sau ca doua platouri diferite fiecare, vedeti cum se complica chestiunea?!, deci la intrebarea dvs. tot dvs. va trebui sa raspundeti. Stiu eu daca sublimul si grotescul in opinia dvs. sunt sinonime cu cele din dictionarul meu? Ca daca va zic care-i bocciul ce m-a lezat, dvs. s-ar putea sa ma contraziceti ca celalalt e acela, fapt care m-ar debusola teribil si m-ar face sa-mi pierd increderea in felul cum percep realitatea. Si cum nu stau pe trandafiri cu self-esteem-ul... La care el se lasa pe spate contrariat si ragaie: da domne, adevarul e angular...

O alta Cora

Coraline: Vreau sa scriu un roman despre o tipa care facea papusi in perioada interbelica.
Trimbulind: I-auzi... Cum ti-a venit ideea?
Coraline: De la un vis foarte misto pe care l-am avut cu papusi sparte intr-o casa inundata.
Trimbulind: Iiiih, creepy...
Coraline: Nu era deloc creepy, dimpotriva.
Trimbulind: Papusile-s mereu creepy.
Coraline: Pluteau prin apa si era asa, suprarealist, dar linistitor. Zau ca da, ma simteam tare impacata...
Trimbulind: Interesant, atunci. De ce nu te-apuci?
Coraline: Pentru ca va fi, cum ar veni, climaxul carierei mele de autor de romane. Adica va fi un fel de roman de batranete sau ma rog, ceva de genu... Ca si cum eu voi fi o Cora ajunsa la capatul unor experiente care ma vor fi format, iar acea Cora de dupa multi multi exista deja. Ma priveste de acolo cu nostalgie si scrie despre vremurile foarte de demult cand eram papusara in Bucurestiul interbelic. Sau cand eram un pulifrix de corector si traiam intr-o alta realitate, in care cream papusi din portelan in Bucurestiul interbelic. Gen... Oricum nu prea fac eu diferenta.
Trimbulind: Suna foarte tare... Da eu o vad ca pe o carte care s-ar scrie in doi.
Coraline: Nuuuuuu!!!
Trimbulind: Nu?
Coraline: Nuuuuu!!!
Trimbulind: Ochei...
Coraline: De ce?
Trimbulind: Corucule, esti prea serioasa.
Coraline: Adica?
Trimbulind: Esti prea baroca si gotica si ma gandeam ca n-ar fi rau ca ce scrii tu sa se completeze cu un stil... mmmai light, mai jucaus, care sa vina ca un respiro, cum ar veni.
Coraline: Da, dar n-am de gand s-o scriu abstract. Adica subiectul e prea intim, va fi o carte traita, cum naiba s-o impart cu altcineva cand e povestea m-e-a?!
Trimbulind: Bine, Coruc, cum zici tu. Dar uite, ma gandeam, ce-ai zice daca ti-as propune un mic experiment literar?
Coraline: Care experiment?
Trimbulind: Joaca-te putin! Gen, cum ar fi sa incerci sa fii o alta Cora, care scrie altfel, mai relaxat, mai jovial, mai putin... well... mai putin greoi. Esti grea ma Corucule...
Coraline: Vrei sa zici ca nu-ti place cum scriu sau ca te fac sa casti?
Trimbulind: Nnnnnu, nu zic asta! Mie imi place cum scrii, stii doar. Dar ma gandeam sa scrii mmmai in ton cu vremurile.
Coraline: Mmda, o dam pe pragmatisme acum...
Trimbulind: Eu sunt un tip pragmatic, stii doar. Adica oamenii au nevoie de ceva cat de cat simplu, care sa alunece, in care sa se regaseasca usor, si tu o dai pe arabescuri. Nu ma-ntelege gresit, mie imi place cum combini tu cuvintele, dar pe altii ii ia ameteala si n-au rabdarea sa te citeasca pan la capat. Nu zic sa te-apuci sa-i imiti pe scriitorii astia mai noi, incearca sa fii originala, de fapt nu originala, autentica, autentica e cuvantul, fiind o alta Cora. Ia-o ca pe un exercitiu.
Coraline: Adica-mi propui sa ma inscriu intr-un trend.
Trimbulind: Nu neaparat sa te inscrii intr-un trend, poti fi tu si fiind o alta tu si nu-i musai sa fii ca altii ca sa devii altcineva. Si oricum noi suntem mai in zona underground.
Coraline: Da, dar si undergroundul asta are un canon al lui. Oricum ai da-o tot la o conventie sau alta ajungi.
Trimbulind: Dddddda, e drept.
Coraline: Si-apoi, eu acum incerc sa-mi definesc stilul, sa ma intregesc, sa devin Cora care sunt. Sau care este... Whatever...
Trimbulind: Dar noi oricum ne transformam continuu si devenim altii.
Coraline: Da, dar felul cum ne transformam e conform cu cine suntem deep down.
Trimbulind: E drept, sunt niste chestii care se grefeaza pe un schelet.
Coraline: Exact! Foarte misto expresia. Eu tre sa-mi dau seama ce ma diferentiaza de ceilalti la capitolul asta. Adica am nevoie sa-mi asum propriul limbaj. As prefera sa fac experimente gen cum sa fii un altul dupa ce voi stii ferm cine sunt si suprafata in care exist separat de ceilalti.
Trimbulind: Mi se pare corect.
Coraline: Tin minte cum eram acu un timp, ca Alice imi zicea sa scriu mai romantic si eu nu puteam, dupa ce-am plecat de la Tango si mai aruncam cate-un articol pe vreun site scriam a la Alice si vreau sa zic ca stilul meu era asa un hibrid de constipare academica si patetism de-ala scarbos. Eram asa intre stiluri si nu-mi dadeam seama in ce masura ma reprezinta felul cum scriu. Si pana mea, incerc acum sa evit schizoidismul asta.
Trimbulind: Bine, dar e posibil sa te regasesti si intr-o joaca gen aia pe care ti-am sugerat-o eu. Nu zic sa te schimbi in esenta, ci sa cauti in tine dimensiuuni noi, expreesii noi, sa te diversiifici. After all, Adevarul, Coraline, el Insine, e angular...


luni, 3 mai 2010

Efectul CFR asupra vietii de cuplu si veteranilor razboiului rece

Habar n-am ce-i cu CFR-ul, cui ii apartine, daca-i de stat sau dEja privatizat, stiu ca au fost ceva scandaluri care l-au privit, iar numele Bahaian imi face zgomot in memorie probabil fara nicio legatura cu subiectul. Dar am trait experienta CFR recent, in drum spre Brasov. Am platit un pret similar unei erectii afroamericane pentru stat in picioare, iar pudicei care sunt nu i-a placut deloc, dar deloc frecusul de bautorii de bere insirati pe coridor. Trenul era alcatuit din 4 vagoane la cuseta si doua normale. Neuronul sfios al conducerii si-ar fi depasit chinuitor diametrul daca ar fi gandit ca de 1 mai romanul se-nghesuie la un ou fiert cu ceapa pe plaja si la munte deopotriva si ca n-ar fi rau sa suplimenteze vagoanele. Tot apropos de neuronul cu pricina tin sa ma plang ca-i amoral. Ma revolta ca mi-a pretins cu numai 3 roni mai putin decat un bilet normal ca sa stau pe spituri, sa ma doara spatele, sa adorm pe glezne si sa-nghet de la geamurile deschise in plina viteza sa poata fuma smecherii prudent. Eram plina de draci si abia acum ajung la adevarata problema, care este, dupa cum avertizeaza prima parte din titlu, impactul cailor ferate asupra relatiei de cuplu. Calatoream cu prietenul meu, care avea o logoree incorigibila si privea pe fereastra cu entuziasmul induiosator al unui copil ce pleaca-n tabara. M-as fi bucurat in duet cu el daca nu m-ar fi enervat nedreptatea tarifului practicat si un copan de controloare care mai ca ne-a obligat sa ne mutam doua vagoane mai incolo, dupa cum dispuneau biletele. Mormaiam ciufut, privind cu coada ochiului si cu invidie spre indivizii care-si frunzareau burghez revistele in compartimente, exasperata ca prietenul meu se incapatana sa ramana binedispus. Din vorba-n vorba am inceput sa ne contrazicem pe marginea cliseelor din moda si gandire, ajungand la un scandal-monstru cu audienta despre babismul meu mental si hainele lui inodore. N-am mai vorbit tot restul drumului, iar cand am sosit, cu o ora jumate intarziere, in Gara Brasov, ca sa vezi!, am reluat meciul cu argumente mai grase. Inca un ceas de do-re-mi si ne-a razbit revelatia ca nervii hraniti de voiajul infect au interferat cu intelegerea cumtrebuie a cuvintelor interlocutorului. Dupa ce ne-am instalat, la 1.30 a.m., la parterul de la casa pe doua etaje a Bunicului, ne-am consolat cu o sticla de vin ros si am facut roleplay pe "Incestul" Marchizului de Sade. Iar a doua zi, cand m-am dus sa-l salut pe Bunicul, Bunicul mi-a reprosat ca nu i-am zis Hi! de cum am ajuns, caci el a avut insomnie de la atat asteptat. Care va sa zica, CFR-ul pune-n pericol pana si somnul batranilor, care oricum nu au, saracii, o alternativa mai buna la el. CFR-ul e foarte persuasiv, ba hipnotic de persuasiv, chiar. Ma convinge sa-mi fie scarba de el dupa fiecare utilizare.

Articol aparut pe site-ul Arvaal Communication

marți, 27 aprilie 2010

Vader

Eram o singura fiinta
Ne placeau aceleasi visuri
Mi-ai spus ca ochii tai vad mai departe
Decat coada ochiului meu in oglinda
Atunci cadeam fara tais
Iar unica mea gratie era iertarea
Ta.

joi, 15 aprilie 2010

The White Ribbon

Deriva. De mai bine de un an scriu recenzii pentru Orizont. Imi amintesc entuziasmul si incordarea de la inceputuri, cand ma straduiam sa impresionez ilustri telectuali ai tarii. Am avut un soc atunci cand mi-am vazut prima cronica publicata acolo, nici nu mai puteam sa respir de mirare si bucurie. Ramaneam fara cuvinte cand imi ajungea la urechi ca nume preapublicate si preainvitate la emisiuni de gen imi apreciau stilul. Filmele pe care alegeam sa le comentez erau ca un granit urias si compact in care trebuia sa izbesc pentru a descoperi sensuri. O munca sinuoasa de care reuseam totusi sa ma achit dandu-mi figurativele suturi in fund. Dar acum nu ma mai motiveaza nimic. Pur si simplu am un mare sictir. Recitesc articole mai vechi, unele dintre ele imi plac foarte mult. Dar prin recapitulare marchez fara sa vreau un cerc si ma situez in afara lui. Ma simt blocata in limbajul pe care mi l-am construit atunci. E ca si cum cuvintele de atunci sunt intersanjabile in acelasi loc mort, iar eu nu-s in stare de formulari noi. Parca as fi intr-un vartej de sinonime si expresii care fac schimb de cuvinte intre ele. Scrisul meu e oarecum autist si incorsetat in niste rigori pe care mi le-am impus dintr-un perfectionism fanatic. Nu le vorbeste propriu-zis cititorilor, e mai degraba un monolog sau un test de stilistica la care ma supun singura. Textul e lustruit la sange si exista doar pentru sine, intr-o saturatie frustrata. Mi-e greu sa ma conving sa pierd controlul asupra formei, sa fac ca miezul sa-si fie propria reflexie, sa fiu frivola si imperfecta, mai pe scurt, vie. Am citit recenzii ale unor critici celebri la noi si m-a facut sa susur de admiratie si de ciuda alunecarea dezinvolt-interactiva a randurilor lor. Nu pot sa fiu mereu in mine, prin mine, din mine si ma enerveaza impulsul de a ma intrerupe spre a reveni si retusa intruna. E un flux-reflux obositor care transforma ceva care-mi place intr-o corvoada. Ce haos. As vrea sa scriu frumos usor si nu atat de preocupat de decriptari, de plenitudinea Sensului si simetrie. Pur si simplu sa expir cuvinte compatibile. Si as putea, daca m-as simti in stare sa nu ma mai corectez obsesiv. Sunt greoaie, profund ambivalenta si inapta sa ma concep pe mine insami intr-o continuitate. Obsedata de control si incapabila sa prind viteza sau sa ma impac cu ea. Uit cine sunt in momentul cand m-apuc sa scriu despre cine sunt.
Enfin... barem postarea asta ii va pune pe contabili intr-o lumina buna.


vineri, 19 martie 2010

Vis,-uri

Eram in firida unui conac foarte vechi, de pe ai carui pereti incepea sa se decojeasca tapetul cu maci ingalbenit. Prin crapaturile din podea intra marea. Langa noi era un cufar cu bijuterii. Inauntru, un colier ruginit, iar prin gaurile unde se dezlipisera rubinele ieseau fluturi albi. Nu existau geamuri, ci porte-fenetres cu motive si forme care ne evocau vitralii si care se conjugau intr-un film alb-negru mut. Purtam fiecare joben. Ti-am dat o piatra din Muntii Lunii. Mi-ai dat un timbru pe care-l furasei dintr-o trezorerie de renume. Ne uitam la filmul mut si mancam licurici. Apoi ti-ai coborat capul pe genunchii mei, iar eu m-am aplecat spre tine si te-am sarutat in timp ce imi plimbam mana usor sub camasa ta. Din tavan a picat brusc o papusa de portelan din Bruges careia ii lipsea capul. Era un miros de scoici si mucegai.


luni, 8 martie 2010

Where cuckoos dare


Gentle thumbs, feminine thumbs
Fondle my forehead like autumn chill
Imogene, so fair and dumb,
She grasps my thoughts until they're shrunk
And sweeps the branches of my headache
Under her palm.
She makes it easy for my train to slide
Beyond my eyes, inside large Technicolor boxes
Piled up on villages of coal mines,
Population linen and chants,
And spinster daughters of cinder.
White is her element
Her silence focused and concerned
She knows her lullaby is here just for the summer
Then I will have to shoot my thoughts alone
Just like I did in century nineteen,
On my beige horse,
When people were dressed in chiffon,
Their bouquets gathering four fingers each,
Gold filaments kindly inviting me to tea,
Kindly inviting me to stay inside a nutshell,
Where cuckoos dare,
And there is no one else to hate.


Hair


Long-haired girls dressed up as Pisces
Buoyant maidens stagger seas far from their native shores
Black, raven, and blonde,
The mystic seams of laughter 
Virginal landers on so cold a platform
Become filtered by Scotland, where red is the rule
Black, raven, and blonde are sent to brothels
"Exotic misconduct", the euphemism of their rebuttal
As well as their appeal
Fiona, Fiona, the undressed dame running on snow
From graveyard to kindergarten
And vice versa, just for the chills of winter touch
Driven insane as tribute to the artistry of contrasts
Ocular gray and fire, the substance of her madness...
Fiona, I am the raven girl, let that be
A complement to white instead of crimson
Allow me to be my hair, and not my gender
I never chose to begin inside this absence
Honing its own survival,
My addiction to not being seen
Do not deliver me to all those armies grinning downstairs
To conquerors denying their sores the proper medication
Alexander and Charlemagne, the Prince of Aragon,
Wearing trim continental hats,
While the piano is played by a topless Creole
She looks tired, though not particularly hurt
Did she fight being chosen?
Will I fight wanting it?
I am afraid to land on no apologies required
I am afraid of Scotland, it's so wild.

An architect's taste in gothic


Words jostle in my mouth
Trying not to be enemies
But then I see you, and they hide
Confined to the rigors of bashful solely
And I become plain crumbs of me,
Some odd Egyptian crypt delivering a beam
Before your look away shrouds it in beige tarpaulin
Words stray from me as you forget to nod at them
And build up silly instead,
Or my tragic feeling of it.
The hungry motion of your eyes
Disjoints my self-awareness,
And throws me inside tiring interludes,
Where all I'm given is a comb.
My chatter thieves both of my hands –
Left mocks me with incorrigible farewell
Whereas the right pushes me in your greeting.
My final voice slides through your cleanly ears
To thoughts opposite to me,
To memoirs devoid of Chekhov…
But for some reason, I never stop putting on rags,
I never stop to learn the graciousness of quiet,
Of muslin walks through my inlying Yorkshire…
I comb myself to death instead.


duminică, 7 martie 2010

un titlu

se facea noapte si trimbulind
strangea in palma niste hartie
hartia era pulpa unei frustrari
de a nu se afla inauntrul
unei enigme cu silabe ciudate
eu zic cuvantul tau, tu zici cuvantul meu, este 6 martie azi,
cuvantul meu inexistent, apas pe taste si ma mir
de mana care scrie.
un cuvant obosit de iubire
o atingere
intre tacerile noastre ale tuturor
o atingere cu care se termina
marea.
ne stingem pe sarite
si privim aiurea ca niste boi prosti
asteptam rezultatul testului:
oare existam aici?
aici – locul unde existam calificat si unde nu suntem deloc.


scris de către: skinimin, buggerit, trimbulind si yours, truly

joi, 4 martie 2010

Fanny Brice



A stream runs through me with my birthday present: 
An old decrepit stage
It cracks each time my thumbs caress the footprints on its surface
The holes through which I eavesdrop in the damp wood
Mimic the outlines of my curious ear, drawing a seashell
To my childish delight, their prosthetic Abracadabra;
I capture music that has never been recorded
Tinkles forever in rehearsal,
Unable to eschew ingenuity
However under pretense of perfectionism.
And so I see The Follies crazed and vivid in the backstage
Waiting for a command to pop out
Hoping to turn a foot stretch in a proud step,
And then another
But then remembering they're not allowed
Remembering they have not yet to master tiptoes;
It's quite a life form what they share in the unseen
Parallel to the red curtain –
The laughter and the small talk;
They blush while gazing at the oval they so wish to dance on
In order to be baptized –
Identity papers only lie in beauty;
The limelight is a hoarse seduction
Prepared to ossify their chuckle in a diagnosis
Of lunacy and nearing death
A black voice gently orders them to step ahead and learn
A lesson in grace and suicide:
Chin up, shoulders pulled back adroitly
Precision in the spreading thighs
Toes skimming wood while jolting
All replicas of jolly living 
And so they find they cannot match the blubbers of their nameless frenzy
With symmetries ending in a rhyme,
A vertical demeanor back and forth
No thumb's allowed to wave or scratch their heads outside the repertoire
No arm can curve while halted by a sudden thought
Just mournful lines in compass motion, they render
Flawless calligraphy in thinking
Their soul assassinated for a baptism.
They conjure red ink to usurp my stream 
Proud to be worth every carnation they are darting 
On the dance table where I'm auditioning now.


Photo & Source: "Woman in a Corset" by Henri Toulouse Lautrec –www.artunframed.com

luni, 1 martie 2010

The chaperone


The laddish gait the cigarette flaunted in the beginning
Dissolves in silence,
Imminent orange reduces it to bleach deformity
And then to sticky powders of grey,
Turning the O-shaped wonder of ashtray in a sense of eerie.
I'm lying scattered on the couch beside it
The phone cord captures the uneven motions of my thumbs
Converting them in Doric demands;
And so I have to teach myself the hide and seek
The sole back door for blood flow
Throughout this treaty for grandeur.
My walls are gnawed by rabid colors,
Bare diaphragm for Bedouin legends
Of eyeballs sneaking
Battles ending in suicides flaring upon them
Just as the sun is turned off by my aptitude for fearing...
I don't quite know where this sequence began
All I can see is my afflicted body
Dying for some translation of its nightmares;
And then
A foreign voice slips mildly in my head
Sheer clairvoyance, rooted beneath relentless centuries of granite
In eyebrows untrimmed
Proverbs turn up to spot each grin of my annoying folly,
Hoping to send them all to boarding school.
And while I hear the gentle utterance on the spirit of my visions
Draining like gracious sand from my black telephone
I'm undressed and asleep;
How odd that she should come upon my nightmares
And peel their shrouds off while I'm dormant,
How grim her haughty logic should be a limb of dreaming...
The cord entwines my hands
And I am floating somewhere gluey, equivocal,
Between colors defined,
Maybe behind the retina of blind;
I'm shunning every trick beyond the diction of salvation,
Yes, I am sad to say
I've been past scalpels and Gesundheit for some time now.