The White Ribbon

Deriva. De mai bine de un an scriu recenzii pentru Orizont. Imi amintesc entuziasmul si incordarea de la inceputuri, cand ma straduiam sa impresionez ilustri telectuali ai tarii. Am avut un soc atunci cand mi-am vazut prima cronica publicata acolo, nici nu mai puteam sa respir de mirare si bucurie. Ramaneam fara cuvinte cand imi ajungea la urechi ca nume preapublicate si preainvitate la emisiuni de gen imi apreciau stilul. Filmele pe care alegeam sa le comentez erau ca un granit urias si compact in care trebuia sa izbesc pentru a descoperi sensuri. O munca sinuoasa de care reuseam totusi sa ma achit dandu-mi figurativele suturi in fund. Dar acum nu ma mai motiveaza nimic. Pur si simplu am un mare sictir. Recitesc articole mai vechi, unele dintre ele imi plac foarte mult. Dar prin recapitulare marchez fara sa vreau un cerc si ma situez in afara lui. Ma simt blocata in limbajul pe care mi l-am construit atunci. E ca si cum cuvintele de atunci sunt intersanjabile in acelasi loc mort, iar eu nu-s in stare de formulari noi. Parca as fi intr-un vartej de sinonime si expresii care fac schimb de cuvinte intre ele. Scrisul meu e oarecum autist si incorsetat in niste rigori pe care mi le-am impus dintr-un perfectionism fanatic. Nu le vorbeste propriu-zis cititorilor, e mai degraba un monolog sau un test de stilistica la care ma supun singura. Textul e lustruit la sange si exista doar pentru sine, intr-o saturatie frustrata. Mi-e greu sa ma conving sa pierd controlul asupra formei, sa fac ca miezul sa-si fie propria reflexie, sa fiu frivola si imperfecta, mai pe scurt, vie. Am citit recenzii ale unor critici celebri la noi si m-a facut sa susur de admiratie si de ciuda alunecarea dezinvolt-interactiva a randurilor lor. Nu pot sa fiu mereu in mine, prin mine, din mine si ma enerveaza impulsul de a ma intrerupe spre a reveni si retusa intruna. E un flux-reflux obositor care transforma ceva care-mi place intr-o corvoada. Ce haos. As vrea sa scriu frumos usor si nu atat de preocupat de decriptari, de plenitudinea Sensului si simetrie. Pur si simplu sa expir cuvinte compatibile. Si as putea, daca m-as simti in stare sa nu ma mai corectez obsesiv. Sunt greoaie, profund ambivalenta si inapta sa ma concep pe mine insami intr-o continuitate. Obsedata de control si incapabila sa prind viteza sau sa ma impac cu ea. Uit cine sunt in momentul cand m-apuc sa scriu despre cine sunt.

Enfin... barem postarea asta ii va pune pe contabili intr-o lumina buna.

Nimeni nu se pricepe sa fie eu la fel de bine ca mine

So... I have a confession. M-am purtat intr-un mod lipsit de fair-play in niste contexte ale sfertului de secol pe care l-am trait si am avut mustrarile mele de constiinta chinuitoare. Un motiv important in a ma tortura cu remuscari a fost nu atat abaterea de la corectitudinea morala, cat vanitatea. Nu suportam ideea de a fi deviat de la postura sublima a nobletii sufletesti, marketata cu fervoare si imbratisata majoritar. Nu e vorba despre cum apari in ochii celorlalti, ci despre ochii celorlalti adanc inradacinati in tine si care-ti dirijeaza conduita si modul cum te raportezi la propria fiinta. Cand am fost catea, am avut motivele mele, si totusi, e drept, ele nu-mi justifica abuzul asupra unor majuscule precum binele, altruismul, loialitatea, prietenia, you name it. Si nici durerea pe care le-am provocat-o unor oameni care poate au avut incredere in mine, dar care ma ranisera la randul lor, desi intr-o maniera prea subtila pentru a le putea fi reprosat ceva. La bilant ramaneau, implacabil, lucruri marete pe care ei le facusera intru bunastarea mea, in sensul strict material al cuvantului, bifari in caietul cu fapte bune cotidiene. Cine nu este mandru ori de cate ori are prilejul sa fie bun si, mai mult, pe cine nu incanta certitudinea de a se fi achitat constiincios de astfel de indatoriri apolinice? Cine nu se simte ca ultima scursura cand constata sau cand i se aduce la cunostinta ca in cutare situatie s-a purtat la polul opus propriilor aspiratii morale? Pentru a nu fi perceput, in timpul actelor rusinoase cu pricina, greutatea lor si rolul ingrat in care ele il plaseaza?

Sunt relatii in care ai lovit stiind – si refuland –, de la bun inceput, ca nu erai cu adevarat iubit. Altfel, ti s-ar fi permis sa te justifici la capatul adunarii. Binele pe care-l facem nu este niciodata gratuit. Raul, cu atat mai putin. Dar bilanturile sunt de cele mai multe ori filme alb/negru in care se retin gesturile mari si contrapunctele ignobile. Rareori curentii subterani chicotelor oficiale, nuante care scapa privirii populare. Cei care nici macar nu ti-au dat sansa sa le ceri iertare si sa-i condamni la randul tau nu ti-au fost prieteni adevarati. Afectiunea lor nu avea o sustinere mai profunda decat simpla circumstanta.

Am fost fixata in memoria unor persoane drept un "soi rau", cand raul pe care l-am facut a pornit din meschina frustrare de a nu primi iubirea lor sau iubirea de care ei se bucurau. Dezordonata, penibila, neglijenta, patetica, lipsita de onoare si valoare umana. Dar partea interesanta este ca versiunea despre tine in care ei s-au cramponat si pe care probabil o pun in circulatie nu face decat sa le dovedeasca propria limitare. Pentru ca o parte absolut fascinanta a existentei individuale este fluiditatea ei. Curajul de a pasi in afara perceptiei lor convertite in barfa sociala apropo de cine esti tu cu adevarat in raport cu cine ai fost tu in momentul X. Libertatea launtrica de a continua sa te iubesti si sa crezi in tine, de a nu lasa zvonistica defaimatoare si sentimentul de vina anex sa-ti curbeze evolutia spirituala.

Eu nu sunt momentul acela sau celalalt, ci o suma haotica de momente. In anumite contexte am fost… "buna", in altele… "rea". Iar judecand dintr-o perspectiva contabiliceasca, sunt mult mai numerosi oamenii care au gasit in persoana mea sprijin si confort emotional. Probabil a contat foarte mult in asta si faptul ca m-am incapatanat sa cred ca totusi exista in mine un fond bun si ca pot fi, deci, un prieten de nadejde. "Om cu doua fete"… Metafora facila. Cine nu este un astfel de om? Un om static si banal pesemne, care nu parcurge transformari profunde. Si, in definitiv, traducerile contradictorii ale persoanei mele ma flateaza. Ele nu sunt decat o marturie a complexitatii asidue.

The Marlboro Woman

M-am apucat de fumat la 20 de ani "dintr-un capriciu". Bine, teribilismul ar fi explicatia din avion si dezaprobatoare a hotararii mele de a deveni un fumator inrait. Mergand mai adanc totusi, mi-as traduce toxica initiativa printr-o nesiguranta de proportii. Aveam nevoie de o coregrafie de gesturi care sa-mi sustina pozitia dezarticulata in lume si care sa ofere trupului meu aparenta dezinvolturii. Nici macar nu ma omoram dupa senzatia pe care mi-o oferea fumatul. La inceput chiar imi zgaria gatul, secandu-mi apa din voce. Dar ma fortam sa transform acea neplacere intr-un tabiet. Simteam ca tigara m-ar ajuta sa le par mai la-ndemana celor contrariati de aerul meu nebulos si ca mi-ar asigura deci un loc bunicel in regn. Sau invers, neputinta de a ma adapta nu mai parea atat de jalnica sub morga somptuoasa a fumului dens. Putea trece, la o adica, drept propriul refuz de a ma conforma. Dincolo de rotocoalele ce trenau opac in jurul chipului meu, speram sa par a-mi fi ales singura o marginalitate languroasa. Apoi a-nceput sa-mi placa, sa ma consoleze, sa ma relaxeze. Dedicam cate o tigara unor trairi intense, momentelor care aveau pentru mine o semnificatie aparte sau care imi marcau tempoul diurn. Dar usor-usor, am depasit moftul ceremonial al viciului, ajungand sa fumez mai mult decat respiram. Nu mai avea nici farmec, nici gust placut, pur si simplu devenisem dependenta de gest. Oboseam foarte repede si ma frustra ca alunecam spre un sedentarism vicios dupa ani de exercitii si atentie la sanatate. Am incercat sa ma las de cateva ori, ma agatam si de virozele care ma impiedicau, cateva zile, sa suport fumul, dar reveneam dupa o vreme. Intr-o perioada, am redus numarul la cinci-sase pe zi, solutie care totusi ma crispa. Traiam cu teama ca o a saptea tigara ar fi insemnat esecul iremediabil al acestei metode si, prin urmare, regresul spre cele doua pachete cotidiene. Ceea ce s-a si intamplat. Am testat si tigarile fara nicotina, care, by the way, au un gust si un miros oribile, facandu-ma pasibila de comportament antisocial. Salvarea a venit intr-o zi de noiembrie cenusie si mahmura. Cu o noapte inainte ma certasem, beata fiind, cu prietenul meu aflat intr-o clinica de dezalcoolizare, iar a doua zi m-am trezit cu dureri de cap si cu vedere dubla, dar fara tutun. Eram prea suferinda sa mai ies pana la chiosc, asa ca mi-am facut o cafea si am inceput sa citesc "In compania curtezanei". Pe masura ce ma apropiam de zat, ma gandeam ce tragic e ca nu-mi pot completa deliciul matinal cu o tigara. Si apoi am avut o revelatie geniala, singura: "Ce-ar fi daca as incerca sa nu ma duc dupa tigari azi, iar daca rezist, sa vad daca voi putea sa ma abtin si maine? Iar daca merge, as putea la fel de bine sa ma las de fumat, nu?".
In primele doua saptamani, a fost usor SI placut. Plamanii mei erau deja apasati de anii in care inhalam doua-trei pachete zilnic, iar absenta nicotinei i-a relaxat. Observam fericita cum dintii – detaliul preferat al corpului meu – isi recapatau albul sidefat. Intre timp, am facut o pneumonie, plus niste analize care mi-au indicat o sensibilitate crescuta in zona bronhiilor, o motivatie in plus sa renunt. Ma ajuta sa-mi spun ca gesturile constituie, probabil, singurul lucru asupra caruia chiar avem control si pe care il putem asadar preveni. Evident, au urmat nostalgia in momente pe care inainte le asociam invariabil cu tigara, dar si nevoia organica de a fuma. Am parcurs perioade de stres coplesitor, in care tanjeam dupa o pipa care sa ma calmeze, dar m-am abtinut in continuare, mandra de ascendentul asupra propriului sevraj. Trucul era sa rezist pana la capatul celor 20-30 de minute febrile, dupa care-mi zbura gandul din minte. Eram tentata si cand imi vedeam prietenii fumand, dar am reusit sa creez o membrana intre persoana mea si gestul lor. Pana cand, la nici un an de cosmaruri inciudate si ezitari depasite eroic, am cedat. Am fumat o singura tigara, traind un sentiment dubios de regasire si teama de proportiile acelui scurt armistitiu. Din fericire, n-am mai simtit nevoia sa-mi aprind o alta prea curand. Am facut-o la trei luni dupa. Apoi la doua saptamani. Apoi am fixat ziua exacta din saptamana cand imi permiteam acest rasfat. Apoi am prizat trei tigari la un party. Apoi un pachet. Fumul celorlalti imi patrunde iar lumea, presandu-ma sa le impartasesc gestul. Spatiul conversatiei se simte gol si tactil fara. Iar cand sunt singura sau cand nici nu simt nevoia, imi impun sa vreau. Probabil fiindca fumatul se apropie insidios de idealul unui repaus ludic si intim, al unei complicitati cu sinele. Asa cum in noiembrie 2007 am vrut sa ma las, acum, la fix doi ani distanta, vreau sa ma reapuc. Incapatanare identica, de altfel, cu cea care a marcat inceputul istoriei mele tabagice. Din cate se pare, povestea asta poate inspira lejer un studiu asupra simetriei...
Nu pot spune insa ca am pierdut complet carma din maini. Inca negociez cu mine. Sa zicem ca ma aflu pe muchia acestei caderi. M-ar obosi prea mult scrupulele, axioma abdicarii jalnice si absurde. Un rol important in rezistenta mea il joaca problemele respiratorii. Argument care are, la randul sau, o valenta mistica: o clarvazatoare cu CV decent m-a avertizat ca tabacul imi va provoca suferinte majore la varsta de mijloc. Si ca tot pe la prefixul 5 am toate sansele sa devin un personaj realmente agasant, but that's another story. Insa avanscena e ocupata, in mod superficial – sau freudian! – de dinti. Plamanii sunt cei mai expusi, e drept, dar macar nu se vad. Una peste alta, e o dilema al carei suspans ma exalta. Tin pumnii instinctului meu de conservare…

Extraconjugal

La iarna, viata mea sexuala implineste 6 anisori, prilej numai bun pentru un bilant in aburi de cafea turceasca. Si astfel am ajuns la revelatia deconcertanta ca extraconjugalul este o componenta insidioasa a trecutului meu amoros. Uneori, fara sa-mi fi dat seama sau fara sa mi-o fi dorit. Initial insa, am fost amanta deliberat. Pe parcursul adulterului la care am fost complice am inceput sa sufar pentru ca trebuia sa respect limitele pe care acel barbat infidel mi le trasa cu nonsalanta, in timp ce eu tanjeam sa-l revad si uram sa fiu conditionata de cineva exterior noua. Nu mi-a convenit situatia, cu atat mai putin finalul abrupt, cand el a disparut din viata mea aruncandu-mi interjectii canine ce nu fac cinste niciunui barbat. Prin absenta lui implacabila a intrat oarecum in mitologic, unde-l reinventam dupa gusturile mele si regizam revederi pline de dramatism. Chiar si inauntrul cadrelor banale ale vietii de zi cu zi (troleul, coltul de strada, coada de la paine etc.) finisam miracolul spontan al intalnirii noastre. M-am simtit cu atat mai mizerabil cu cat acel deznodamant si personaj se-ndepartau grotesc de visurile romantice cu care am pornit la drum. Catharsisul a durat doi ani. In primul an ma gandeam intruna la el, era marota dedesuptul tuturor gandurilor si preocuparilor mele. In cel de-al doilea, deja reuseam sa simt si sa gandesc fara legatura cu persoana lui. Din politete, m-am simtit vinovata fata de distinsa inselata. Cand un alt barbat cuplat mi-a propus sa-i fiu fuck-buddy, l-am refuzat pios. Insa dincolo de masca mea iezuita se ascundea teama de a repeta acelasi sentiment imposibil, neimpartasit al primei idile. Cand acel barbat "boem" a revenit in viata mea, in niste imprejurari curat cinematografice, mi-a spus ca-i abstinent de prea mult timp ca sa-si mai aminteasca penajul intim feminin. Eu l-am crezut pe cuvant la-nceput, iar apoi am ales sa il cred. Incepuse deja sa strecoare insinuari ale unei alte realitati in discutii, insa eu am decis sa cred ce-mi declarase intial cu atata convingere. Pentru ca in cele din urma sa ma invite la un concert unde l-am vazut sarutandu-se tandru cu roscata "consoarta imperiala". Nu voi insista aici asupra umilirii pe care am trait-o, sentiment corelat totusi cu usurarea de a avea in sfarsit o cunoastere clara a lucrurilor si de a inchide ferm un capitol. Gandeam naiv, dar si asta este o alta poveste.
Si un ultim liant, mai degraba anecdotic, cu extraconjugalul ar fi suspiciunea prietenelor prietenilor mei ca as fi un risc pentru teritoriul lor. Sigur, daca as avea relatii serioase sau daca as fi mai serioasa in relatii, cu drag mi-ar face loc la sezatoarea lor placida. Dar aici chiar nu e vina mea. Si eu sufar ca unii barbati pe care i-am dorit sunt niste secaturi narcisice. Ca ma atrag relatiile cu tipi care ma iubesc conditionat si pe care trebuie musai sa-i impresionez. Ma intristeaza ca am fost o simpla himera extraconjugala pentru unii care m-au fascinat. O prezenta placuta, care indeplineste functii terapeutice in cinematograful lor interior, dar absolut ubliabila in fata jumatatilor iubite. Ca fiinta mea a avut din start un statut precar in fata evidentelor indragite. Si in tot acest timp, aici doare…

Eschivari de la privire

Intr-un tablou sau intr-o fotografie care reproduce fizionomia unei persoane ma fascineaza absenta din privirea modelului. Ceva vag care tulbura irisul ca o pacla. Acel moment cand gandurile aluneca din context si, implicit, din conformare. E ca o evadare din portativ intr-un loc unde nu mai esti viata ta, ci propriul mister. Undeva straniu unde datoria de a fi inteligibil dispare pentru scurt timp. Oamenii au nevoie ca tu sa-ti fixezi privirea asupra lor, ca ei sa faca parte din tine, sa te angajeze in dinamica reconfortanta a reciprocitatii. Te fac sa aderi la corpul lor si sa fii recognoscibilul din bezna lui. Te conving sa te distribui singur intr-un rol care sa insumeze gusturi, experiente, atitudini, la fel cum si tu ii inglobezi in viziunea ta. Interactiunile dintre noi sunt nevoi de repere conjugate. Ne suntem mame si tati. Dar sunt si momente cand gasim o usa pe unde ne putem strecura din joaca de-a definitiile. Vara trecuta eram in Laptarie cu prietenul meu de-atunci, pe care "il iubeam", cu care faceam sex minunat, mergeam la filme si imi petreceam sarbatorile impreuna. Eram obosita si gandeam imprastiat, cand brusc l-am zarit pe un tip din trecutul meu antic si virgin. Imi petrecusem cu el cateva nopti de discutii interminabile complet in afara formei noastre cotidiene. Sexul nu s-a intamplat, insa panda in jurul lui, electricitatea din zonele primare ale corpurilor noastre erau perfect integrate in atmosfera dintre noi. Nematerializarea acelei intensitati era esentiala pentru pastrarea misterului. Ca dupa ani si ani sa il revad in Laptarie, tocmai cand prietenul meu ma tinea pe dupa umeri, iar privirea mea era defocalizata, goala de orice legatura cu contextul. Ne-am intalnit in acel no man's land, locul dintre doua momente diferite care ne angajau, si am stiut ca legatura noastra va exista mereu acolo. Am revenit la ritualul conversatiilor nocturne. Ne vedem in momentele rare cand renuntam sa privim.

Despre sentimentul preferat

Nostalgia. Sigur, poate parea patetic celor care au o viata mai epica decat a mea. Si prost plasat, dat fiind ca inca sunt – biologic – tanara. Adevarul e ca traiesc mai multe varste, mai multe timpuri in lumea mea. E drept, nu am bifat multe experiente tipic tineresti si deosebite in sensul cinematografic al cuvantului. Nu am avut o relatie serioasa, nu am trait o mare dragoste (reciproca), nu am mers cu gasca pe munte, nu mi-am tras-o cu niciun necunoscut in Club A, nu m-am facut muci la majorat, n-am postit niciun joint la niciun party, de fapt, nu-mi plac party-urile, nici viata de noapte. Si poate am ratat niste povesti faine, irepetabile. Ador sa ies cu prietenii la un bar, la o cafenea cu muzica buna, sa discut chiar si o ora, chiar si despre lucruri banale. Atat timp cat intre oameni exista deja o atmosfera, platitudinile au o radacina, si deci nu sunt apasatoare. Prietenii mei sunt destui, dar majoritatea nu se cunosc intre ei, iar cei care se stiu fie nu au ce sa-si spuna, fie nu se plac si basta. Nu sunt omul cu aptitudini pentru viata in gasca, desi am avut tentative de a ma alinia. Cred ca exista mereu riscul sa te pierzi in incercarea de a fi reperabil. Iar in timp ce multi merg in diverse locuri cool pentru a fi unii cu altii, eu ma duc pentru a fi cu mine. Foarte uncool, stiu. De ce ma fascineaza nostalgia, simplul concept? Nu cred ca pot sa-mi raspund coerent, dar simt ca ea te face sa ramai in timp ce pleci. Poate suna stupid, dar nu importa. Acum doi ani si niste zile mergeam cu trenul spre Cluj, la TIFF si mi-am petrecut noaptea in minibar cu un tip mai mic ca mine, mai scund ca mine, dar destept si sarmant. M-au fascinat la el gandirea subtila, o anume sensibilitate a nuantelor, un clar-obscur care-l pastra in incert, printre randurile care insira definitii. Un ceva ciuntit si neinchegat, deci viu. Haosul in plina ambiguitate. Am vorbit despre sex ore-n sir, ne-ndreptam pe ocolite acolo, ne "miroseam" cu mare grija pentru orgoliul propriu, iar in cele din urma ne-am rezumat la saruturi apoase. Putin inainte de a ajunge-n gara, mi-a cerut numarul de mobil si am stabilit sa ma caute dupa cinci luni – scenariu pe care l-am recunoscut apoi excitata in "Before Sunrise". M-a sunat abia peste un an si…, dar n-are rost sa intru-n detalii despre cum s-au cristalizat chestiile. Revin la momentul cand am coborat pe peron, continuand cu plimbarile impreuna cu prieteni din Cluj, cinele, discutiile la o sticla de vin rosu, filmele pe care le-am vazut la festival, ultimul, mai ales, unul rusesc, "Euforia", sensibil intr-un stil tacut, mai degraba muzical si elegiac. Si, on top of everything, fluturasii dupa ce traisem un secret impreuna cu cineva in noaptea aia plus suspansul celor cinci luni pe care le aveam inainte. Nu pot sa spun ca-l doream sau ca-mi facusem cine stie ce planuri legate de persoana lui concreta, mai degraba ma captivau jocul si potentialul livresc al experientei. Lucrurile s-au schimbat dramatic de atunci, eu m-am schimbat (d'oh!), si totusi, secventele diferite din acel concediu s-au simultaneizat in mine, creand un moment despre care inca simt ca se intampla. Cand ne amintim de ceilalti, ii dematerializam. Mi-e dor de cine am fost, iar el, martorul unei franturi din cine am fost la vremea aia, este, prin felul cum se asaza piesele in amintire, tot eu. Acum patru veri, bateam oraselele de pe litoral cu bicicleta impreuna cu prietenul meu cel mai bun si inotam noaptea in mare, mergeam la un restaurant turcesc unde mancam baclavale, ne suiam pe acoperisul unui hotel in constructie de la malul marii, unde priveam stelele, beam bere, spargeam seminte, vorbeam despre noi sau taceam fara jena. Ceea ce a fost continua sa se intample intr-un colt din penumbra timpului, ca un chicotit si intr-o coeziune pe care probabil nu am perceput-o in timpul liniar. Posibil ca nici sentimentele pe care le-am avut pentru unul sau altul sa nu fi murit "de-adevaratelea". Poate ca ele sunt spatii in sufletul nostru si putem realuneca, daca ne incapatanam sa ne plimbam pe-acolo, in locul unde il iubim pe, sa zicem, barbatul care ne-a deflorat acum cinci ani – sau acum douazeci de ani. Momentele si oamenii cu care le-am compus sunt camere in pragul carora ma opresc pe rand, imbracata intr-o rochie de muselina, cu o palarie cu boruri largi si cam ponosita, a la Nebuna din Chaillot, pe coridorul timpului care sta, in ciuda usii din capat.

Photo: Trimbulind

Arta limiteaza viata

Obisnuiam sa ma exprim in cuvinte ce reproduceau nuante cat mai variate, eventual contrastante – despre mine. Ma descriam in fata posibililor admiratori, ei sau ele, in termeni decupati din arta gotica, sperand sa creez o aura fascinanta in jurul meu. "Demoni", "tenebre" etc. erau recurente ale vocabularului meu, cu ajutorul carora dezvoltam o intreaga literatura despre neputintele si inadecvarile mele. Imi exteriorizam paradoxurile si sughiturile existentiale convertindu-le in metafore, le completam cu cercei camee si saluri exotice si deveneam un personaj (probabil) interesant, preferatul meu. Facand un bilant al relatiilor mele (cu barbatii, mai ales) si al ipostazelor mele pe parcursul lor, ma mira ca ceilalti nu si-au dat seama ca tot panache-ul pe care mi-l asumam era o suma de clisee. (Desi nu-i deloc exclus sa fi fost destul de groase randurile celor care cascau.) Sigur, scuza cea mai la-ndemana e ca vroiam sa impresionez, sa fiu interesanta. Dar exista o capcana in a le parea fascinant celorlalti: ceea ce e autentic si solitar in tine devine artificiu, trairea bruta devine ipostaza ei. Si astfel e putin probabil ca vei putea infige ancore in sensibilitatea profunda, umana a celor care te privesc. Eu, cel putin, realizez ca mi-am transformat multe secvente intime intr-un mozaic de consum care m-a ascuns (ferit?) de ceilalti. Era mult histrionism in exprimarea, pe un timbru cald, grav si patruns de propriile majuscule, a incertului si contranotelor din care se compune complexitatea. Si totusi, este greu sa nu aluneci spre o reprezentare sau alta, cu atat mai mult cu cat pozitia ta intre propriile contururi e inexacta si vaga. E ceva care se poate intampla reflex, dat fiind ca viata chiar imita arta, dupa cum bine afirma Oscar Wilde. Nevrotismul urban intelectualizat e deja un spectacol cu audienta masiva (a se vedea Woody Allen, "Sex and the city" s.a.m.d). O asemenea pertinenta televizuala iti bagatelizeaza implicit motivele, dramele pe care ti le credeai singulare. Tot ce e propriu este, de fapt, asimilabil unei categorii sau alteia, "fumat". Suntem, intr-un gramaj semnificativ, repetitii. Evident ca m-am simtit ca un cliseu biped odata confruntata cu acest adevar. Alternativa a fost, un timp, resemnarea ca nu exista verbul compus "a fi special". Din resemnare a derivat cinismul. Dar, in mod ironic, am observat cum si resemnarea, si cinismul devin, in dramaturgia mea interioara, propriile imagini consacrate. Totusi, cum sa fii autentic, cum sa nu iti urmaresti intruna reflexia in geam, cand majoritatea celorlalti sunt la fel sau poate mai acoperiti de spoturi si bannere pe toata suprafata lor? Atat timp cat ei isi anexeaza, la randul lor, sabloane spre a-si construi o legenda si devin o enumerare sforaitoare de hiperbole, cum sa nu iti inspire, drept feed-back, propria blablalogie autoafirmativa? Cum sa nu le oferi recitalul pe care il asteapta de la tine? Disponibilitatea lor de a fi sedusi inseamna, subliminal, imperativul ca tu sa ii seduci. Ca un paradox, esti depersonalizat prin insusi tertipul narcisismului propriu.