joi, 18 iunie 2009

Eschivari de la privire

Intr-un tablou sau intr-o fotografie care reproduce fizionomia unei persoane ma fascineaza absenta din privirea modelului. Ceva vag care tulbura irisul ca o pacla. Acel moment cand gandurile aluneca din context si, implicit, din conformare. E ca o evadare din portativ intr-un loc unde nu mai esti viata ta, ci propriul mister. Undeva straniu unde datoria de a fi inteligibil dispare pentru scurt timp. Oamenii au nevoie ca tu sa-ti fixezi privirea asupra lor, ca ei sa faca parte din tine, sa te angajeze in dinamica reconfortanta a reciprocitatii. Te fac sa aderi la corpul lor si sa fii recognoscibilul din bezna lui. Te conving sa te distribui singur intr-un rol care sa insumeze gusturi, experiente, atitudini, la fel cum si tu ii inglobezi in viziunea ta. Interactiunile dintre noi sunt nevoi de repere conjugate. Ne suntem mame si tati. Dar sunt si momente cand gasim o usa pe unde ne putem strecura din joaca de-a definitiile. Vara trecuta eram in Laptarie cu prietenul meu de-atunci, pe care "il iubeam", cu care faceam sex minunat, mergeam la filme si imi petreceam sarbatorile impreuna. Eram obosita si gandeam imprastiat, cand brusc l-am zarit pe un tip din trecutul meu antic si virgin. Imi petrecusem cu el cateva nopti de discutii interminabile complet in afara formei noastre cotidiene. Sexul nu s-a intamplat, insa panda in jurul lui, electricitatea din zonele primare ale corpurilor noastre erau perfect integrate in atmosfera dintre noi. Nematerializarea acelei intensitati era esentiala pentru pastrarea misterului. Ca dupa ani si ani sa il revad in Laptarie, tocmai cand prietenul meu ma tinea pe dupa umeri, iar privirea mea era defocalizata, goala de orice legatura cu contextul. Ne-am intalnit in acel no man's land, locul dintre doua momente diferite care ne angajau, si am stiut ca legatura noastra va exista mereu acolo. Am revenit la ritualul conversatiilor nocturne. Ne vedem in momentele rare cand renuntam sa privim.





vineri, 12 iunie 2009

Light

I'm landing on thick memories today,
Vertigo towards the roots of me;
Sun bakes some spring and squeezes deja-vous from green,
Angles of self throughout the chaos of their dawns prolonged.
I'm tracing all my births as I peel off amnesia,
And downward I'm becoming me.
Each one of you, historical, is me today,
All the peculiarities in light that I once shared with you
Fuse the inherences within your bygone presence,
Perhaps even your right to be,
And marry tenses in a simultaneous I.
When I brood on it all-out,
Perhaps you never were real to me,
Just as I'm never facts,
Perhaps you're all my very foster homes.

Despre sentimentul preferat


Nostalgia. Sigur, poate parea patetic celor care au o viata mai epica decat a mea. Si prost plasat, dat fiind ca inca sunt – biologic – tanara. Adevarul e ca traiesc mai multe varste, mai multe timpuri in lumea mea. E drept, nu am bifat multe experiente tipic tineresti si deosebite in sensul cinematografic al cuvantului. Nu am avut o relatie serioasa, nu am trait o mare dragoste (reciproca), nu am mers cu gasca pe munte, nu mi-am tras-o cu niciun necunoscut in Club A, nu m-am facut muci la majorat, n-am postit niciun joint la niciun party, de fapt, nu-mi plac party-urile, nici viata de noapte. Si poate am ratat niste povesti faine, irepetabile. Ador sa ies cu prietenii la un bar, la o cafenea cu muzica buna, sa discut chiar si o ora, chiar si despre lucruri banale. Atat timp cat intre oameni exista deja o atmosfera, platitudinile au o radacina, si deci nu sunt apasatoare. Prietenii mei sunt destui, dar majoritatea nu se cunosc intre ei, iar cei care se stiu fie nu au ce sa-si spuna, fie nu se plac si basta. Nu sunt omul cu aptitudini pentru viata in gasca, desi am avut tentative de a ma alinia. Cred ca exista mereu riscul sa te pierzi in incercarea de a fi reperabil. Iar in timp ce multi merg in diverse locuri cool pentru a fi unii cu altii, eu ma duc pentru a fi cu mine. Foarte uncool, stiu. De ce ma fascineaza nostalgia, simplul concept? Nu cred ca pot sa-mi raspund coerent, dar simt ca ea te face sa ramai in timp ce pleci. Poate suna stupid, dar nu importa. Acum doi ani si niste zile mergeam cu trenul spre Cluj, la TIFF si mi-am petrecut noaptea in minibar cu un tip mai mic ca mine, mai scund ca mine, dar destept si sarmant. M-au fascinat la el gandirea subtila, o anume sensibilitate a nuantelor, un clar-obscur care-l pastra in incert, printre randurile care insira definitii. Un ceva ciuntit si neinchegat, deci viu. Haosul in plina ambiguitate. Am vorbit despre sex ore-n sir, ne-ndreptam pe ocolite acolo, ne "miroseam" cu mare grija pentru orgoliul propriu, iar in cele din urma ne-am rezumat la saruturi apoase. Putin inainte de a ajunge-n gara, mi-a cerut numarul de mobil si am stabilit sa ma caute dupa cinci luni – scenariu pe care l-am recunoscut apoi excitata in "Before Sunrise". M-a sunat abia peste un an si…, dar n-are rost sa intru-n detalii despre cum s-au cristalizat chestiile. Revin la momentul cand am coborat pe peron, continuand cu plimbarile impreuna cu prieteni din Cluj, cinele, discutiile la o sticla de vin rosu, filmele pe care le-am vazut la festival, ultimul, mai ales, unul rusesc, "Euforia", sensibil intr-un stil tacut, mai degraba muzical si elegiac. Si, on top of everything, fluturasii dupa ce traisem un secret impreuna cu cineva in noaptea aia plus suspansul celor cinci luni pe care le aveam inainte. Nu pot sa spun ca-l doream sau ca-mi facusem cine stie ce planuri legate de persoana lui concreta, mai degraba ma captivau jocul si potentialul livresc al experientei. Lucrurile s-au schimbat dramatic de atunci, eu m-am schimbat (d'oh!), si totusi, secventele diferite din acel concediu s-au simultaneizat in mine, creand un moment despre care inca simt ca se intampla. Cand ne amintim de ceilalti, ii dematerializam. Mi-e dor de cine am fost, iar el, martorul unei franturi din cine am fost la vremea aia, este, prin felul cum se asaza piesele in amintire, tot eu. Acum patru veri, bateam oraselele de pe litoral cu bicicleta impreuna cu prietenul meu cel mai bun si inotam noaptea in mare, mergeam la un restaurant turcesc unde mancam baclavale, ne suiam pe acoperisul unui hotel in constructie de la malul marii, unde priveam stelele, beam bere, spargeam seminte, vorbeam despre noi sau taceam fara jena. Ceea ce a fost continua sa se intample intr-un colt din penumbra timpului, ca un chicotit si intr-o coeziune pe care probabil nu am perceput-o in timpul liniar. Posibil ca nici sentimentele pe care le-am avut pentru unul sau altul sa nu fi murit "de-adevaratelea". Poate ca ele sunt spatii in sufletul nostru si putem realuneca, daca ne incapatanam sa ne plimbam pe-acolo, in locul unde il iubim pe, sa zicem, barbatul care ne-a deflorat acum cinci ani – sau acum douazeci de ani. Momentele si oamenii cu care le-am compus sunt camere in pragul carora ma opresc pe rand, imbracata intr-o rochie de muselina, cu o palarie cu boruri largi si cam ponosita, a la Nebuna din Chaillot, pe coridorul timpului care sta, in ciuda usii din capat.


Photo: Trimbulind

marți, 9 iunie 2009

Arta limiteaza viata

Obisnuiam sa ma exprim in cuvinte ce reproduceau nuante cat mai variate, eventual contrastante – despre mine. Ma descriam in fata posibililor admiratori, ei sau ele, in termeni decupati din arta gotica, sperand sa creez o aura fascinanta in jurul meu. "Demoni", "tenebre" etc. erau recurente ale vocabularului meu, cu ajutorul carora dezvoltam o intreaga literatura despre neputintele si inadecvarile mele. Imi exteriorizam paradoxurile si sughiturile existentiale convertindu-le in metafore, le completam cu cercei camee si saluri exotice si deveneam un personaj (probabil) interesant, preferatul meu. Facand un bilant al relatiilor mele (cu barbatii, mai ales) si al ipostazelor mele pe parcursul lor, ma mira ca ceilalti nu si-au dat seama ca tot panache-ul pe care mi-l asumam era o suma de clisee. (Desi nu-i deloc exclus sa fi fost destul de groase randurile celor care cascau.) Sigur, scuza cea mai la-ndemana e ca vroiam sa impresionez, sa fiu interesanta. Dar exista o capcana in a le parea fascinant celorlalti: ceea ce e autentic si solitar in tine devine artificiu, trairea bruta devine ipostaza ei. Si astfel e putin probabil ca vei putea infige ancore in sensibilitatea profunda, umana a celor care te privesc. Eu, cel putin, realizez ca mi-am transformat multe secvente intime intr-un mozaic de consum care m-a ascuns (ferit?) de ceilalti. Era mult histrionism in exprimarea, pe un timbru cald, grav si patruns de propriile majuscule, a incertului si contranotelor din care se compune complexitatea. Si totusi, este greu sa nu aluneci spre o reprezentare sau alta, cu atat mai mult cu cat pozitia ta intre propriile contururi e inexacta si vaga. E ceva care se poate intampla reflex, dat fiind ca viata chiar imita arta, dupa cum bine afirma Oscar Wilde. Nevrotismul urban intelectualizat e deja un spectacol cu audienta masiva (a se vedea Woody Allen, "Sex and the city" s.a.m.d). O asemenea pertinenta televizuala iti bagatelizeaza implicit motivele, dramele pe care ti le credeai singulare. Tot ce e propriu este, de fapt, asimilabil unei categorii sau alteia, "fumat". Suntem, intr-un gramaj semnificativ, repetitii. Evident ca m-am simtit ca un cliseu biped odata confruntata cu acest adevar. Alternativa a fost, un timp, resemnarea ca nu exista verbul compus "a fi special". Din resemnare a derivat cinismul. Dar, in mod ironic, am observat cum si resemnarea, si cinismul devin, in dramaturgia mea interioara, propriile imagini consacrate. Totusi, cum sa fii autentic, cum sa nu iti urmaresti intruna reflexia in geam, cand majoritatea celorlalti sunt la fel sau poate mai acoperiti de spoturi si bannere pe toata suprafata lor? Atat timp cat ei isi anexeaza, la randul lor, sabloane spre a-si construi o legenda si devin o enumerare sforaitoare de hiperbole, cum sa nu iti inspire, drept feed-back, propria blablalogie autoafirmativa? Cum sa nu le oferi recitalul pe care il asteapta de la tine? Disponibilitatea lor de a fi sedusi inseamna, subliminal, imperativul ca tu sa ii seduci. Ca un paradox, esti depersonalizat prin insusi tertipul narcisismului propriu.

luni, 30 martie 2009

Tiberius enamored

Your smile emerges from a numb street
Your sayings sooth me and reveal
Teeth I could trust, moved forth and then receding
Within the fuzzy vowels of your complacent wisdom.
You've entered a land that spreads a thousand miles away
But you could not peel the soundproof oubliette
Tucking it in each night.
You stretched your hands toward me
And failed to see that mine were tied;
You could not hear a voice that stirs
Death sentences enraged to be distracted
From pious masturbations,
And nonetheless the voice embraces them as personal eye-frowns
Each time it dares to utter…
And thus you could not hear
Words tortured in oriental fashions
While drowned in their placenta.
You see that I am on the sleazy side of ribbons
The white I wear from time to time
Is always devoid of symbols
But still, your smile carries on,
Either eyeless, or in spite of me
Forever hand-raised, kindly sending me
Ballet invitations,
Dying to be sincerely mine…

The dawn

And there's a light to dawn on the edge of the cliff
On the slim alley driving south, into the sea…
She grasps her bosom whilst in pain
Her black curls ravished by the breeze
And salted by a wave deranged, she cries
And cries
Fearing this is the edge of dying,
Fearing she might be sliding on a spiral steep.
Her womb is coming off and bursting
Beneath the sky's display of morning colors
Beneath the seedy breakfast it implies.
She's giving birth humming Schubert throughout
To trick sorrow into self-pity,
One hand leaning against a dry tree,
The other one luring her suckling out -
Her spawn, she knows it's there to steal her air and undergarments…
Nonetheless, a mother is a manor cold,
Her chimneys feeding a fire too thin
For the hunting to stall
Once the riffle starts shooting.
There is no escape from her ivy,
Just tentacles stretching to linger on,
Seeming to fail,
But the offspring always forgets its aid kit behind.
She still has that pillow crammed in her entrails
And secretly misses the man of the forest
The man who was ignorant of words but wise to allusions,
The man who lulled her in his hut for an hour or so
And did not deliver a sigh.
She's afraid the hunters will come through the mud
With tartan hats and wood pipes, not to mention their guns
And the old weepers with seafood and rocks in their pockets,
And there's no door to claim manners behind.
She feeds the child emerged from her smolder,
But her milk is too sour, it thickens its blood.
The men have arrived along with the ladies
They all hum Schubert and narrow their compass around her,
Their hands swelling like those in cartoons.
This is a bad dream, she just wished to drain
Some bit of elseness to her girly amusement,
But failed to consider the bloodshed and lullabies.
The child blubbers no more, it simply craves for a baptism
Missing the sea, how awkward, the never acquainted sea…
That will have to wait, though -
The earth is full of ravens that must be kept away from the crops
Fingers will always be needed to build rows of scarecrows
In so rugged a land that delivers no mother-tongue.
The pain is soothed; she slips in her crimson
Now, there's nothing but silence, no one but seagulls to dream of.




Woman

A thousand mothers all around me
A thousand tendernesses,
A thousand tricks to date...
Red candies flicker from their pockets,
From their benevolent silk tissues –
Rat traps, spreading a thousand miles away,
Toward me, rendered infant.
The mothers smile at me
And call me names:
Sweetness, my gold, Mo Kushla,
This is the death sentence
I always seem to wait around for,
And always die from in the end,
Or is it from the beginning?
How easily I disappear
Throughout their puppeteering affections...
Some broken shape resembling shelter
Some ritual of common phrases,
Casual fondness, some joyous sketch of me,
With scarlet lipstick on a quiet lip,
And on one that's roaring, too –
Two opposite childhoods on limp high-heels.
And then I slip, unconscious
From my thoughts
Inside theirs, of me.