Simt tot mai intens, de la o vreme, nevoia de singuratate si de lipsa a oricarui atasament. De acord, sentimentul duhneste a cliseu. Purced pe linia truismelor de halba si imi dau cu parerea ca, de fapt, tanjesc sa ma simt mai puternica. Cand esti apropiat de cineva si iti deschizi ceea ce, in termeni biblici discutabili, se cheama "sufletul", e de la sine inteles ca devii vulnerabil. Totusi, urmarea pe cat de fireasca, pe atat de nefericita - mai ales pentru ca vei fi nevoit sa inghiti in sec si sa ti-o asumi - este ca iti construiesti un munte de asteptari. Iar atunci cand ele sunt contrazise, dezamagirea se ridica mult peste valorile normale de referinta. Poate ca nu esti dezamagit de interlocutorul in care ti-ai pus sperante, dar care iti insala proiectiile. Poate esti mai dezamagit de tine insuti. Pentru ca ai fost un fraier si te-ai expus. Si, tot ca un fraier, ai crezut ca momentele acelea de intrepatrundere au marcat o conventie tacita ca el va fi mereu acolo, mereu la fel de disponibil si gata sa te sprijine. Iar absenta lui sau prezenta lui sub asteptarile pe care ti le formasesi iti raneste orgoliul si te face sa te simti ca un tantarel patetic in cautarea laptelui matern. Iti doboara cu un singur bobarnac imaginea pe care, in nesiguranta ta extrema si nascatoare de artificii, te chinuiai sa o pastrezi despre tine si sa o proiectezi totodata in jur. Ideal este sa te poti atasa fara sa te implici sau fara sa ai asteptari. Dar nu exista asa ceva, tocmai pentru ca e un ideal. Sau macar sa gasesti un prag in tine dincolo de care esti ne-ranibil si nu mai ai nevoie de nimeni. Asta e deja o intreprindere mai la-ndemana. Sunt constienta ca nu ai cum sa evoluezi fara a interactiona cu camarazii tai de specie, insa vreau ca aceste interactii sa ma completeze in lipsa unor consecinte. Vreau o implicare fara implicatii. Vreau sa fiu libera, oricat de absurd, de emo, de uzitat suna asta. Oricum, simt ca nu sunt eu in niciun context in care intru si ca niciun context in care intru nu este pe deplin alegerea mea. Eu sunt in alta parte, mereu pe drum, mereu cu joburi minim responsabile, mereu cunoscand alti oameni, mereu ascultandu-le povestile cu o curiozitate libera de "va urma".
Sunt o actrita innascuta. Nu prea stiu eu sa mint, dar ma pricep sa fiu ceilalti. Tot ce au plantat si continua sa planteze ceilalti in mine. Exista tot felul de povesti despre posedatii de diavol si dezbateri daca sunt pe bune sau nu. Pe mine nu ma intereseaza insa interpretarile in cheie teologica. Cred ferm ca poti fi posedat - de oameni, in primul si primul rand. Ma trezesc avand tot felul de reactii care vin din mine, dar nu sunt ale mele. Sunt voci mai blande sau mai rastite care mi-au fost candva adresate. Sunt comportamente care m-au avut drept obiect pe mine sau pe altii. Sunt firicele de idei ale altora pe care eu le mobilizez in atitudini. Sunt reactiile altora la altii pe care nu am simtit ca as fi in pozitia sa mi le asum, desi m-am regasit in ele, si pe care mi le exprim cu o mimica pasionata, inainte sa-mi dau seama ca ma identific, in citate. Marturisesc ca sunt egoismul, violenta impulsurilor si spiritul de viespar ale celor pe langa care am trait. Ca mintea mea se indeasa uneori cu puroi si ma transform complet cateva momente bune, dupa care ma scutur brusc si ma intreb ce a fost filmul ala. E adevarat, exista si scenete cand generozitatea, spiritul patrunzator si cuvintele-cheie ale unor oameni "in adevaratul sens al cuvantului" se transpun in morga pe care eu o aduc in relatiile interumane. Cat despre situatiile in care unii sau altii tind sa-mi aloce o eticheta, ce sa zic, aici sunt mai selectiva. Ma comport ca atare in functie de eticheta, iar unora chiar nu pot sa le rezist. Nici macar nu mai am timp sa le filtrez, ma metamorfozez instant. Ce sunt eu fara toate aceste reproduceri si in ce masura sunt eu toate aceste reproduceri? Cat din ce sunt acum este expresia unor prejudecati pe care mi le-am format despre mine in timp, pornind de la numele care mi-au fost atribuite? Oare viata mea este doar o suma de precedente care se perpetueaza la nesfarsit? Incerc mereu sa fiu un om bun si eroic, dar ma lovesc mereu de mine, orice as insemna eu. Imi place sa cred ca sunt intr-un loc ascuns unde nu sunt nimic pentru ceilalti.
Tin minte ca, in copilarie, pe la 3-4 ani, eram in fata blocului impreuna cu un prieten de joaca si vorbeam. La un moment dat, am spus o propozitie, pe care nu mi-o amintesc, dar stiu ca aparea cuvantul "destul". Camaradul meu m-a intrebat: "Ce inseamna destul?". Am cazut pe ganduri cateva secunde, dupa care i-am raspuns fixandu-mi privirea in gol: "Destul inseamna doua sticle cu lapte si capac auriu". Rememorand scena, vad doua sticle cu lapte si capac auriu in fata unei usi albe, pe o scara de bloc cu pereti albi. Imi vine sa plang cand ma intorc in locul acela. De fapt, imi vine sa plang foarte des, daca nu mai mereu, fara un motiv anume. Vreau sa plang, am nevoie sa plang, iar fiecare moment in care imi dau lacrimile este o revelatie a faptului ca poate nu imi este chiar bine, desi m-am tinut departe de abisuri de ceva vreme incoace. Chiar si anxietatea o resimt mai calm si neutru. Tristetea, sentimentul ca te afli undeva in afara oricarui drum, in afara oricarui context si a oricarei relatii sunt locul meu preferat, realitatea mea adevarata. Uneori ma trezesc ca-mi doresc sa fiu tradata, dezamagita si neinteleasa pentru a ma intoarce in locul acela fara gravitatie unde eu sunt doi copii care se joaca. Poate imi este foarte la indemana sa-mi inventez nemesis-uri care sa-mi justifice iesirea din poveste. Sau anumite arcuri dramatice care sa se incheie cu vechiul truism ca prezenta mea in poveste e doar un accident. Traiesc de parca mi-as lua ramas bun pentru totdeauna. Si e bine.
Bleak, a foreign continent my life
Seizing its air with lungs that aren't mine
Only my eyeballs grasp it
With the spiteful thirst
Of a dumb man gone to the cinema.
... e ziua in care sunt iertata pe nedrept.
Am ramas in viataDe cele mai multe ori.M-am strecurat tiptilSi-apoi m-am ascuns sub o plapumaSperand sa nu fiu zarita nicicandSchimbandu-mi infatisarea Ori de cate ori cineva ma zarea.*Mi-e frica de ochiSunt canibaliTe seduc in stramtoarea lorSi nu te mai lasa sa pleci.
Sunt toti aici
Un popor de cersetori naclaiti
Cu cutite sub pelerinele ponosite...
Se-apropie parca dintotdeauna
Bataile-n usa sunt vesnice
Uneori mai tari, alteori mai subtiri
In ultima vreme ma prefac a fi surda
Dar nu e noapte in care sa n-aud
O tuse discreta ca o falsa politete
Sau ca o chemare la datorie
Atunci nu-mi ramane decat sa mestec din mine
Cu dinti care parca nu sunt ai mei.
*
Nu-i lasa sa intre!
Tu crezi ca-s copii slabi cu duhul
Inghesuinduse-n mine ca la cinema
Iti spun ca vor sta la capul patului nostru
Strigandu-mi numele in batjocura
Pana ne vom raci amandoi
Copleseste-ma inainte sa-mpinga usa
Fa o femeie surda din mine
Pana e prea tarziu sa mai fiu cine sunt.
