Marriage V

Long time no see, my enemy
The sneeze that burst out of my horror
Followed by "never mind"
You fell asleep inside me
Till we were one,
Until I lost my knack at spotting you…
The only white I can remember through our wedding
Were my trembling socks
It's funny you should rhyme so freely
With my liking to chocolate and Bunuel
You, of all people,
So lacking in discretion,
Where are you now?
You took a leap inside my mouth
And filled it with must nots
You and your paradoxal privies
Locked up the sobs inherent to my voice
Far from my grasp
Now I am such a friendly tenor…
A historical moment
When my crying got broken
And each dot stopped being
Symmetrical to another.

Dublu rol

Stau la panda
Ochii-mi sticlesc
Astept un moment prielnic
Sa urlu
In fata mea trece
Un car cu nori beige
In care umbra mea se disperseaza
O vad
Isi duce mainile la cap
Si isi maseaza tamplele scrasnind din dinti
Asteptand sa simta durerea
Asteptandu-i focul
Pana ce nu o va mai suporta
Asteptand momentul prielnic
Sa ma lase sa urlu.

21, mereu

Stau ghemuita ca un embrion
Intr-un colt oarecare
Sunt goala, imi tin genunchii-n palme
Cautand caldura in propriul corp
Indoita spre mine, o linie curba
Ramasa in inutila suspensie
In neputinta de-a se prelungi
Spre a deveni cerc
Am pierdut cuvintele care sa ma apere
Mintea mi se-nvarteste, creand un gol
In jurul acestui punct
In jurul acestui refuz care face ca viata sa se opreasca
Indoita spre sine
Urandu-ma febril
Pentru ca o ucid
Oriunde ea curge, oriunde eu sunt libera
Urandu-ma fiindca o contrazic
Oriunde o descopar,
Facand-o sa revina vesnic in jurul acelui punct
De unde promitea sa inceapa
In jurul propriei neimpliniri...

The Marlboro Woman

M-am apucat de fumat la 20 de ani "dintr-un capriciu". Bine, teribilismul ar fi explicatia din avion si dezaprobatoare a hotararii mele de a deveni un fumator inrait. Mergand mai adanc totusi, mi-as traduce toxica initiativa printr-o nesiguranta de proportii. Aveam nevoie de o coregrafie de gesturi care sa-mi sustina pozitia dezarticulata in lume si care sa ofere trupului meu aparenta dezinvolturii. Nici macar nu ma omoram dupa senzatia pe care mi-o oferea fumatul. La inceput chiar imi zgaria gatul, secandu-mi apa din voce. Dar ma fortam sa transform acea neplacere intr-un tabiet. Simteam ca tigara m-ar ajuta sa le par mai la-ndemana celor contrariati de aerul meu nebulos si ca mi-ar asigura deci un loc bunicel in regn. Sau invers, neputinta de a ma adapta nu mai parea atat de jalnica sub morga somptuoasa a fumului dens. Putea trece, la o adica, drept propriul refuz de a ma conforma. Dincolo de rotocoalele ce trenau opac in jurul chipului meu, speram sa par a-mi fi ales singura o marginalitate languroasa. Apoi a-nceput sa-mi placa, sa ma consoleze, sa ma relaxeze. Dedicam cate o tigara unor trairi intense, momentelor care aveau pentru mine o semnificatie aparte sau care imi marcau tempoul diurn. Dar usor-usor, am depasit moftul ceremonial al viciului, ajungand sa fumez mai mult decat respiram. Nu mai avea nici farmec, nici gust placut, pur si simplu devenisem dependenta de gest. Oboseam foarte repede si ma frustra ca alunecam spre un sedentarism vicios dupa ani de exercitii si atentie la sanatate. Am incercat sa ma las de cateva ori, ma agatam si de virozele care ma impiedicau, cateva zile, sa suport fumul, dar reveneam dupa o vreme. Intr-o perioada, am redus numarul la cinci-sase pe zi, solutie care totusi ma crispa. Traiam cu teama ca o a saptea tigara ar fi insemnat esecul iremediabil al acestei metode si, prin urmare, regresul spre cele doua pachete cotidiene. Ceea ce s-a si intamplat. Am testat si tigarile fara nicotina, care, by the way, au un gust si un miros oribile, facandu-ma pasibila de comportament antisocial. Salvarea a venit intr-o zi de noiembrie cenusie si mahmura. Cu o noapte inainte ma certasem, beata fiind, cu prietenul meu aflat intr-o clinica de dezalcoolizare, iar a doua zi m-am trezit cu dureri de cap si cu vedere dubla, dar fara tutun. Eram prea suferinda sa mai ies pana la chiosc, asa ca mi-am facut o cafea si am inceput sa citesc "In compania curtezanei". Pe masura ce ma apropiam de zat, ma gandeam ce tragic e ca nu-mi pot completa deliciul matinal cu o tigara. Si apoi am avut o revelatie geniala, singura: "Ce-ar fi daca as incerca sa nu ma duc dupa tigari azi, iar daca rezist, sa vad daca voi putea sa ma abtin si maine? Iar daca merge, as putea la fel de bine sa ma las de fumat, nu?".
In primele doua saptamani, a fost usor SI placut. Plamanii mei erau deja apasati de anii in care inhalam doua-trei pachete zilnic, iar absenta nicotinei i-a relaxat. Observam fericita cum dintii – detaliul preferat al corpului meu – isi recapatau albul sidefat. Intre timp, am facut o pneumonie, plus niste analize care mi-au indicat o sensibilitate crescuta in zona bronhiilor, o motivatie in plus sa renunt. Ma ajuta sa-mi spun ca gesturile constituie, probabil, singurul lucru asupra caruia chiar avem control si pe care il putem asadar preveni. Evident, au urmat nostalgia in momente pe care inainte le asociam invariabil cu tigara, dar si nevoia organica de a fuma. Am parcurs perioade de stres coplesitor, in care tanjeam dupa o pipa care sa ma calmeze, dar m-am abtinut in continuare, mandra de ascendentul asupra propriului sevraj. Trucul era sa rezist pana la capatul celor 20-30 de minute febrile, dupa care-mi zbura gandul din minte. Eram tentata si cand imi vedeam prietenii fumand, dar am reusit sa creez o membrana intre persoana mea si gestul lor. Pana cand, la nici un an de cosmaruri inciudate si ezitari depasite eroic, am cedat. Am fumat o singura tigara, traind un sentiment dubios de regasire si teama de proportiile acelui scurt armistitiu. Din fericire, n-am mai simtit nevoia sa-mi aprind o alta prea curand. Am facut-o la trei luni dupa. Apoi la doua saptamani. Apoi am fixat ziua exacta din saptamana cand imi permiteam acest rasfat. Apoi am prizat trei tigari la un party. Apoi un pachet. Fumul celorlalti imi patrunde iar lumea, presandu-ma sa le impartasesc gestul. Spatiul conversatiei se simte gol si tactil fara. Iar cand sunt singura sau cand nici nu simt nevoia, imi impun sa vreau. Probabil fiindca fumatul se apropie insidios de idealul unui repaus ludic si intim, al unei complicitati cu sinele. Asa cum in noiembrie 2007 am vrut sa ma las, acum, la fix doi ani distanta, vreau sa ma reapuc. Incapatanare identica, de altfel, cu cea care a marcat inceputul istoriei mele tabagice. Din cate se pare, povestea asta poate inspira lejer un studiu asupra simetriei...
Nu pot spune insa ca am pierdut complet carma din maini. Inca negociez cu mine. Sa zicem ca ma aflu pe muchia acestei caderi. M-ar obosi prea mult scrupulele, axioma abdicarii jalnice si absurde. Un rol important in rezistenta mea il joaca problemele respiratorii. Argument care are, la randul sau, o valenta mistica: o clarvazatoare cu CV decent m-a avertizat ca tabacul imi va provoca suferinte majore la varsta de mijloc. Si ca tot pe la prefixul 5 am toate sansele sa devin un personaj realmente agasant, but that's another story. Insa avanscena e ocupata, in mod superficial – sau freudian! – de dinti. Plamanii sunt cei mai expusi, e drept, dar macar nu se vad. Una peste alta, e o dilema al carei suspans ma exalta. Tin pumnii instinctului meu de conservare…

Extraconjugal

La iarna, viata mea sexuala implineste 6 anisori, prilej numai bun pentru un bilant in aburi de cafea turceasca. Si astfel am ajuns la revelatia deconcertanta ca extraconjugalul este o componenta insidioasa a trecutului meu amoros. Uneori, fara sa-mi fi dat seama sau fara sa mi-o fi dorit. Initial insa, am fost amanta deliberat. Pe parcursul adulterului la care am fost complice am inceput sa sufar pentru ca trebuia sa respect limitele pe care acel barbat infidel mi le trasa cu nonsalanta, in timp ce eu tanjeam sa-l revad si uram sa fiu conditionata de cineva exterior noua. Nu mi-a convenit situatia, cu atat mai putin finalul abrupt, cand el a disparut din viata mea aruncandu-mi interjectii canine ce nu fac cinste niciunui barbat. Prin absenta lui implacabila a intrat oarecum in mitologic, unde-l reinventam dupa gusturile mele si regizam revederi pline de dramatism. Chiar si inauntrul cadrelor banale ale vietii de zi cu zi (troleul, coltul de strada, coada de la paine etc.) finisam miracolul spontan al intalnirii noastre. M-am simtit cu atat mai mizerabil cu cat acel deznodamant si personaj se-ndepartau grotesc de visurile romantice cu care am pornit la drum. Catharsisul a durat doi ani. In primul an ma gandeam intruna la el, era marota dedesuptul tuturor gandurilor si preocuparilor mele. In cel de-al doilea, deja reuseam sa simt si sa gandesc fara legatura cu persoana lui. Din politete, m-am simtit vinovata fata de distinsa inselata. Cand un alt barbat cuplat mi-a propus sa-i fiu fuck-buddy, l-am refuzat pios. Insa dincolo de masca mea iezuita se ascundea teama de a repeta acelasi sentiment imposibil, neimpartasit al primei idile. Cand acel barbat "boem" a revenit in viata mea, in niste imprejurari curat cinematografice, mi-a spus ca-i abstinent de prea mult timp ca sa-si mai aminteasca penajul intim feminin. Eu l-am crezut pe cuvant la-nceput, iar apoi am ales sa il cred. Incepuse deja sa strecoare insinuari ale unei alte realitati in discutii, insa eu am decis sa cred ce-mi declarase intial cu atata convingere. Pentru ca in cele din urma sa ma invite la un concert unde l-am vazut sarutandu-se tandru cu roscata "consoarta imperiala". Nu voi insista aici asupra umilirii pe care am trait-o, sentiment corelat totusi cu usurarea de a avea in sfarsit o cunoastere clara a lucrurilor si de a inchide ferm un capitol. Gandeam naiv, dar si asta este o alta poveste.
Si un ultim liant, mai degraba anecdotic, cu extraconjugalul ar fi suspiciunea prietenelor prietenilor mei ca as fi un risc pentru teritoriul lor. Sigur, daca as avea relatii serioase sau daca as fi mai serioasa in relatii, cu drag mi-ar face loc la sezatoarea lor placida. Dar aici chiar nu e vina mea. Si eu sufar ca unii barbati pe care i-am dorit sunt niste secaturi narcisice. Ca ma atrag relatiile cu tipi care ma iubesc conditionat si pe care trebuie musai sa-i impresionez. Ma intristeaza ca am fost o simpla himera extraconjugala pentru unii care m-au fascinat. O prezenta placuta, care indeplineste functii terapeutice in cinematograful lor interior, dar absolut ubliabila in fata jumatatilor iubite. Ca fiinta mea a avut din start un statut precar in fata evidentelor indragite. Si in tot acest timp, aici doare…