The Marlboro Woman

M-am apucat de fumat la 20 de ani "dintr-un capriciu". Bine, teribilismul ar fi explicatia din avion si dezaprobatoare a hotararii mele de a deveni un fumator inrait. Mergand mai adanc totusi, mi-as traduce toxica initiativa printr-o nesiguranta de proportii. Aveam nevoie de o coregrafie de gesturi care sa-mi sustina pozitia dezarticulata in lume si care sa ofere trupului meu aparenta dezinvolturii. Nici macar nu ma omoram dupa senzatia pe care mi-o oferea fumatul. La inceput chiar imi zgaria gatul, secandu-mi apa din voce. Dar ma fortam sa transform acea neplacere intr-un tabiet. Simteam ca tigara m-ar ajuta sa le par mai la-ndemana celor contrariati de aerul meu nebulos si ca mi-ar asigura deci un loc bunicel in regn. Sau invers, neputinta de a ma adapta nu mai parea atat de jalnica sub morga somptuoasa a fumului dens. Putea trece, la o adica, drept propriul refuz de a ma conforma. Dincolo de rotocoalele ce trenau opac in jurul chipului meu, speram sa par a-mi fi ales singura o marginalitate languroasa. Apoi a-nceput sa-mi placa, sa ma consoleze, sa ma relaxeze. Dedicam cate o tigara unor trairi intense, momentelor care aveau pentru mine o semnificatie aparte sau care imi marcau tempoul diurn. Dar usor-usor, am depasit moftul ceremonial al viciului, ajungand sa fumez mai mult decat respiram. Nu mai avea nici farmec, nici gust placut, pur si simplu devenisem dependenta de gest. Oboseam foarte repede si ma frustra ca alunecam spre un sedentarism vicios dupa ani de exercitii si atentie la sanatate. Am incercat sa ma las de cateva ori, ma agatam si de virozele care ma impiedicau, cateva zile, sa suport fumul, dar reveneam dupa o vreme. Intr-o perioada, am redus numarul la cinci-sase pe zi, solutie care totusi ma crispa. Traiam cu teama ca o a saptea tigara ar fi insemnat esecul iremediabil al acestei metode si, prin urmare, regresul spre cele doua pachete cotidiene. Ceea ce s-a si intamplat. Am testat si tigarile fara nicotina, care, by the way, au un gust si un miros oribile, facandu-ma pasibila de comportament antisocial. Salvarea a venit intr-o zi de noiembrie cenusie si mahmura. Cu o noapte inainte ma certasem, beata fiind, cu prietenul meu aflat intr-o clinica de dezalcoolizare, iar a doua zi m-am trezit cu dureri de cap si cu vedere dubla, dar fara tutun. Eram prea suferinda sa mai ies pana la chiosc, asa ca mi-am facut o cafea si am inceput sa citesc "In compania curtezanei". Pe masura ce ma apropiam de zat, ma gandeam ce tragic e ca nu-mi pot completa deliciul matinal cu o tigara. Si apoi am avut o revelatie geniala, singura: "Ce-ar fi daca as incerca sa nu ma duc dupa tigari azi, iar daca rezist, sa vad daca voi putea sa ma abtin si maine? Iar daca merge, as putea la fel de bine sa ma las de fumat, nu?".
In primele doua saptamani, a fost usor SI placut. Plamanii mei erau deja apasati de anii in care inhalam doua-trei pachete zilnic, iar absenta nicotinei i-a relaxat. Observam fericita cum dintii – detaliul preferat al corpului meu – isi recapatau albul sidefat. Intre timp, am facut o pneumonie, plus niste analize care mi-au indicat o sensibilitate crescuta in zona bronhiilor, o motivatie in plus sa renunt. Ma ajuta sa-mi spun ca gesturile constituie, probabil, singurul lucru asupra caruia chiar avem control si pe care il putem asadar preveni. Evident, au urmat nostalgia in momente pe care inainte le asociam invariabil cu tigara, dar si nevoia organica de a fuma. Am parcurs perioade de stres coplesitor, in care tanjeam dupa o pipa care sa ma calmeze, dar m-am abtinut in continuare, mandra de ascendentul asupra propriului sevraj. Trucul era sa rezist pana la capatul celor 20-30 de minute febrile, dupa care-mi zbura gandul din minte. Eram tentata si cand imi vedeam prietenii fumand, dar am reusit sa creez o membrana intre persoana mea si gestul lor. Pana cand, la nici un an de cosmaruri inciudate si ezitari depasite eroic, am cedat. Am fumat o singura tigara, traind un sentiment dubios de regasire si teama de proportiile acelui scurt armistitiu. Din fericire, n-am mai simtit nevoia sa-mi aprind o alta prea curand. Am facut-o la trei luni dupa. Apoi la doua saptamani. Apoi am fixat ziua exacta din saptamana cand imi permiteam acest rasfat. Apoi am prizat trei tigari la un party. Apoi un pachet. Fumul celorlalti imi patrunde iar lumea, presandu-ma sa le impartasesc gestul. Spatiul conversatiei se simte gol si tactil fara. Iar cand sunt singura sau cand nici nu simt nevoia, imi impun sa vreau. Probabil fiindca fumatul se apropie insidios de idealul unui repaus ludic si intim, al unei complicitati cu sinele. Asa cum in noiembrie 2007 am vrut sa ma las, acum, la fix doi ani distanta, vreau sa ma reapuc. Incapatanare identica, de altfel, cu cea care a marcat inceputul istoriei mele tabagice. Din cate se pare, povestea asta poate inspira lejer un studiu asupra simetriei...
Nu pot spune insa ca am pierdut complet carma din maini. Inca negociez cu mine. Sa zicem ca ma aflu pe muchia acestei caderi. M-ar obosi prea mult scrupulele, axioma abdicarii jalnice si absurde. Un rol important in rezistenta mea il joaca problemele respiratorii. Argument care are, la randul sau, o valenta mistica: o clarvazatoare cu CV decent m-a avertizat ca tabacul imi va provoca suferinte majore la varsta de mijloc. Si ca tot pe la prefixul 5 am toate sansele sa devin un personaj realmente agasant, but that's another story. Insa avanscena e ocupata, in mod superficial – sau freudian! – de dinti. Plamanii sunt cei mai expusi, e drept, dar macar nu se vad. Una peste alta, e o dilema al carei suspans ma exalta. Tin pumnii instinctului meu de conservare…