Bufi

Nu i-am permis niciodata absentei
Sa treaca pragul si sa aiba gust
Era doar lichidul meu amniotic
Nimic neobisnuit
Acum absenta este aici
Mi se impune ca bratele mamei
Care imi scutura ingrijorate popasul
Ca un moment al adevarului
De care mi-a fost teama mereu
Absenta unui tabiet motor prin fereastra
A unei furisari in viteza
In racoarea obscura a camerei cu compot
Uneori absenta unui somn rasfirat
La mine in poala
Si-a lasat pletele pe tricoul meu
Ca apoi sa dispara
Cand Babakau a murit
Plangeam pentru ca toti aveau fetele ude
Si ma puneau sa ma-nchin
Intr-o limba pe care-o poceam
Cu privirea tintind doua palme mici
Care nu stiau ce fac
Si de ce-s intoarse spre mine
Dar altfel stiam eu ce stiam
Stiam ca bunicul era plecat la tutungerie
I-am marturisit secretul si babei rujate portocaliu
Si cu capul invelit in turban
Cand am dat la o parte cearsaful alb de pe pat
Si am vazut ca se intorsese
Am aflat de ce plang
A doua zi am ales sa fac gem de noroi
Si sa uit orele in care invatam impreuna
Cum se spune la baiat si la fata
In engleza
Am uitat ca-mi facea amaya
Citind absorbit la cartile sale
Un artist si savant nestiut
Cu o inima tandru-ironica si fragila
Care n-a vrut sa-l lase sa vina acasa
De pe trotuarul pe care prostimea s-a imbulzit
Sa-i descoasa somnul fara de vise
Am uitat cum se punea in calea
Furiilor cu par sarmos si cu limba barbara
Care imi corectau religios
Lungile rataciri pe scara
Cand ma chinuiam sa cobor
In timp ce urcam treptele natang
Si sunam la vecini sa-i intreb unde-i mama
Pana la ultima oprire
La etajul 10
Vinovata si fara sfarsit
Ziua in care ceilalti m-au lasat sa ma marit
Abia implinisem 5 ani
Si aveam o intelepciune care acum ma uimeste
Desi nu mi-a folosit la nimic
Am revenit intr-o tara de muti
Si nu stiam cum sa ma apar
In fata copiilor cu tati
De atunci am inceput sa vorbesc singura
Chiar si in lume
Chiar pana in clasa a 7-a
Cartile aglomerau biblioteca degeaba
Le-as fi citit daca ar fi existat cineva
Care sa ma intrebe apoi daca le-am citit
Babakau dormea intr-un gol din memoria mea
Si totusi...
Corpul meu era plin de toamna
Priveam intr-un gri imbuibat cu fumul frunzelor arse
Si imi lipsea ceva
Poate cineva
Totul era inutil
Si nimic nu era impacat
Am stiut despre cine e vorba
Tocmai la Revolutie, intr-un Brasov agitat
Cand am plans si l-am condamnat pe tata
Ca mi-a ucis primul si singurul prieten
Mult mai iubit decat el haimanaua
De atunci l-am hranit mereu pe bunic
Cu un strop de bere si firimituri de lokum
La mormant
Era felul meu bland de a-l inveli pentru somn
Absenta a fost mereu aici
E hrana cu gust de ploaie
Care nu ma tine in viata
E golul pe care il simt
Dupa ce nu vars lacrimi.