Being there

Am auzit o poveste despre un baietel de la campie nerabdator sa vada un munte, inchipuindu-si ca este cea mai mareata imagine din lume, mai mare ca tata, mai mare ca stalpul, mai mare ca varful bisericii.
Cand a venit ziua cea mare insa, a fost tare dezamagit.

Plecase impreuna cu parintii si fratii sai pe Jepi, dar nu vedea nimic asa grozav la munte. De fapt, nici macar nu vedea muntele. Urca intruna, sperand sa-l zareasca odata. Fara sa-si dea seama, era mereu mai sus, pana a ajuns in varf si a vazut sub el intretaierile ametitoare dintre prapastii si pante si contururile laptoase ale orasului lasat la poale. Baietelul era foarte amarat, toata povestea aia cu muntele era o mare pacaleala.

Anecdota m-a dus cu gandul la evolutie - unde esti atunci cand te transformi, cat de constient esti in momentele in care schimbarile de fond matura prin tine? De cele mai multe ori, acestea sunt subtile, lipsite de galagia epifanica pe care ti-o doresti si care te-ar face poate sa te simti viu sau special.

Te maturizezi din mers, fara sa iti dai seama, fara sa fii acolo cand se intampla. Sunt rare momentele de revelatie care iti schimba radical felul cum privesti lumea, mai ales daca nu esti prea inclinat spre picaresc. Nu te vezi pe tine ca si cum te-ai uita la un film de aventuri, decat poate retrospectiv, dupa ce te trezesti ca nu mai reactionezi la fel, ca nu mai gandesti la fel, ca nu te mai raportezi la fel la lucruri si oameni si aceea este, de fapt, revelatia. Cauti explicatii pentru aceste prefaceri, legi trairi si intamplari altfel despartite de molozurile de aleatoriu ale vietii de zi cu zi, dar tocmai acolo germineaza transformarea. Te schimbi in surdina, dormind sau gandindu-te la altceva.

Despre victime si alte povesti de succes

Nici nu ştiu ce să scriu, de unde să încep. A trecut mult de când n-am mai stat la o bere cu mine. Cu câteva ore în urmă frunzăream blogul şi m-a apucat dorul să scriu din nou în limba mea. Ce m-a ţinut departe până acum? Ritmul de lucru draconic şi suplimentul de înstrăinare sunt cauzele oficiale. Dar unde sfârşeşte explicaţia şi unde începe alibiul?

Poate e mai uşor sau mai comod să fii o victimă a cotidianului alienant decât să te adânceşti în tine, să-ţi asumi energic parcursul cuvenit vocaţiei tale.
Unde mai pui că statutul de victimă vine cu nişte beneficii neîndoielnice. Te transformă într-un soi de vedetă a muşuroiului în care te învârţi. Eşti cel ce poartă pe umeri povara unui dispreţ nemeritat şi a unor nedrepte circumstanţe, care îţi rezervă însă automat un loc în gaşca celor buni sau promisiunea unui destin a cărui grandoare îţi va răzbuna umilinţele. Martiriile silenţioase oferă o intrigă cu ambiţii dickensiene unei vieţi altfel lipsite de coerenţă şi totodată punctul de referinţă care dă măsura unei eventuale poveşti de succes.

Victimele au o şiretenie şi o agilitate neobosite în a-şi hrăni încrederea în sine cu nereuşitele tale. Paşii tăi greşiţi sunt pentru ele prilejul perfect de a ieşi bine pe sticlă şi nu se prea întâmplă să-l rateze. Pentru că au ele convingerea că sunt mai bune ca tine şi într-o bună zi o vor dovedi tuturor. Dacă, într-o primă fază, te aşază pe un piedestal, admiraţia lor are o natură parazitară. Vor învăţa ce simt că au de învăţat de la tine, însă cu ţelul clar de a te detrona, parcurgând cu sfinţenie toate punctele naraţiunii de la mit la spulberarea sa. Aşteaptă să te prăbuşeşti pentru că-i în firescul ciclic al kharmei să se întâmple aşa şi îţi răsplătesc decăderea cu vorbe de alinare şi încurajări cu atât mai generoase cu cât nu cred în ele. Îţi vor da o mână de ajutor, pentru că nu mai reprezinţi un pericol real pentru self-esteem-ul lor. De fapt, îţi vor fi recunoscătoare pentru handicapurile tale şi îşi vor aminti cu nostalgie de tine ca de o întâmplare nostimă din Gara Lehliu în drumul spre Bucureşti.

Se plâng tot timpul de două lucruri: că nu valorează nimic şi că nu sunt apreciate la adevărata valoare. Prima lamentaţie te îndatorează să te suprimi pe tine ca protagonist al propriei vieţi în timpul petrecut cu ele, pentru a le reda încrederea în sine, iar apoi pentru a le auzi ciripind la nesfârşit despre cât de minunate sunt ele. A doua te face să te simţi al naibii de vinovat că ele primesc roşii în căpăţână în timp ce tu eşti lăsat să şezi pe şezlong. Mai rău, îţi încuie mintea într-un scenariu de film populist care transformă privilegiaţii de azi în perdanţii de mâine, astfel că îţi rozi unghiile aşteptând să se întoarcă roata de la o zi la alta.

A fi victimă e o întreprindere foarte sofisticată. Şi pentru că ăsta nu-i un articol într-un ziar care să impună concluzionări apoteotice, dar şi pentru că sunt obosită, mă opresc aici.

Eu este in alta parte

Simt tot mai intens, de la o vreme, nevoia de singuratate si de lipsa a oricarui atasament. De acord, sentimentul duhneste a cliseu. Purced pe linia truismelor de halba si imi dau cu parerea ca, de fapt, tanjesc sa ma simt mai puternica. Cand esti apropiat de cineva si iti deschizi ceea ce, in termeni biblici discutabili, se cheama "sufletul", e de la sine inteles ca devii vulnerabil. Totusi, urmarea pe cat de fireasca, pe atat de nefericita - mai ales pentru ca vei fi nevoit sa inghiti in sec si sa ti-o asumi - este ca iti construiesti un munte de asteptari. Iar atunci cand ele sunt contrazise, dezamagirea se ridica mult peste valorile normale de referinta. Poate ca nu esti dezamagit de interlocutorul in care ti-ai pus sperante, dar care iti insala proiectiile. Poate esti mai dezamagit de tine insuti. Pentru ca ai fost un fraier si te-ai expus. Si, tot ca un fraier, ai crezut ca momentele acelea de intrepatrundere au marcat o conventie tacita ca el va fi mereu acolo, mereu la fel de disponibil si gata sa te sprijine. Iar absenta lui sau prezenta lui sub asteptarile pe care ti le formasesi iti raneste orgoliul si te face sa te simti ca un tantarel patetic in cautarea laptelui matern. Iti doboara cu un singur bobarnac imaginea pe care, in nesiguranta ta extrema si nascatoare de artificii, te chinuiai sa o pastrezi despre tine si sa o proiectezi totodata in jur. Ideal este sa te poti atasa fara sa te implici sau fara sa ai asteptari. Dar nu exista asa ceva, tocmai pentru ca e un ideal. Sau macar sa gasesti un prag in tine dincolo de care esti ne-ranibil si nu mai ai nevoie de nimeni. Asta e deja o intreprindere mai la-ndemana. Sunt constienta ca nu ai cum sa evoluezi fara a interactiona cu camarazii tai de specie, insa vreau ca aceste interactii sa ma completeze in lipsa unor consecinte. Vreau o implicare fara implicatii. Vreau sa fiu libera, oricat de absurd, de emo, de uzitat suna asta. Oricum, simt ca nu sunt eu in niciun context in care intru si ca niciun context in care intru nu este pe deplin alegerea mea. Eu sunt in alta parte, mereu pe drum, mereu cu joburi minim responsabile, mereu cunoscand alti oameni, mereu ascultandu-le povestile cu o curiozitate libera de "va urma".

A trai gumilastic

Sunt o actrita innascuta. Nu prea stiu eu sa mint, dar ma pricep sa fiu ceilalti. Tot ce au plantat si continua sa planteze ceilalti in mine. Exista tot felul de povesti despre posedatii de diavol si dezbateri daca sunt pe bune sau nu. Pe mine nu ma intereseaza insa interpretarile in cheie teologica. Cred ferm ca poti fi posedat - de oameni, in primul si primul rand. Ma trezesc avand tot felul de reactii care vin din mine, dar nu sunt ale mele. Sunt voci mai blande sau mai rastite care mi-au fost candva adresate. Sunt comportamente care m-au avut drept obiect pe mine sau pe altii. Sunt firicele de idei ale altora pe care eu le mobilizez in atitudini. Sunt reactiile altora la altii pe care nu am simtit ca as fi in pozitia sa mi le asum, desi m-am regasit in ele, si pe care mi le exprim cu o mimica pasionata, inainte sa-mi dau seama ca ma identific, in citate. Marturisesc ca sunt egoismul, violenta impulsurilor si spiritul de viespar ale celor pe langa care am trait. Ca mintea mea se indeasa uneori cu puroi si ma transform complet cateva momente bune, dupa care ma scutur brusc si ma intreb ce a fost filmul ala. E adevarat, exista si scenete cand generozitatea, spiritul patrunzator si cuvintele-cheie ale unor oameni "in adevaratul sens al cuvantului" se transpun in morga pe care eu o aduc in relatiile interumane. Cat despre situatiile in care unii sau altii tind sa-mi aloce o eticheta, ce sa zic, aici sunt mai selectiva. Ma comport ca atare in functie de eticheta, iar unora chiar nu pot sa le rezist. Nici macar nu mai am timp sa le filtrez, ma metamorfozez instant. Ce sunt eu fara toate aceste reproduceri si in ce masura sunt eu toate aceste reproduceri? Cat din ce sunt acum este expresia unor prejudecati pe care mi le-am format despre mine in timp, pornind de la numele care mi-au fost atribuite? Oare viata mea este doar o suma de precedente care se perpetueaza la nesfarsit? Incerc mereu sa fiu un om bun si eroic, dar ma lovesc mereu de mine, orice as insemna eu. Imi place sa cred ca sunt intr-un loc ascuns unde nu sunt nimic pentru ceilalti.

Qu'est que c'est "destul"?

Tin minte ca, in copilarie, pe la 3-4 ani, eram in fata blocului impreuna cu un prieten de joaca si vorbeam. La un moment dat, am spus o propozitie, pe care nu mi-o amintesc, dar stiu ca aparea cuvantul "destul". Camaradul meu m-a intrebat: "Ce inseamna destul?". Am cazut pe ganduri cateva secunde, dupa care i-am raspuns fixandu-mi privirea in gol: "Destul inseamna doua sticle cu lapte si capac auriu". Rememorand scena, vad doua sticle cu lapte si capac auriu in fata unei usi albe, pe o scara de bloc cu pereti albi. Imi vine sa plang cand ma intorc in locul acela. De fapt, imi vine sa plang foarte des, daca nu mai mereu, fara un motiv anume. Vreau sa plang, am nevoie sa plang, iar fiecare moment in care imi dau lacrimile este o revelatie a faptului ca poate nu imi este chiar bine, desi m-am tinut departe de abisuri de ceva vreme incoace. Chiar si anxietatea o resimt mai calm si neutru. Tristetea, sentimentul ca te afli undeva in afara oricarui drum, in afara oricarui context si a oricarei relatii sunt locul meu preferat, realitatea mea adevarata. Uneori ma trezesc ca-mi doresc sa fiu tradata, dezamagita si neinteleasa pentru a ma intoarce in locul acela fara gravitatie unde eu sunt doi copii care se joaca. Poate imi este foarte la indemana sa-mi inventez nemesis-uri care sa-mi justifice iesirea din poveste. Sau anumite arcuri dramatice care sa se incheie cu vechiul truism ca prezenta mea in poveste e doar un accident. Traiesc de parca mi-as lua ramas bun pentru totdeauna. Si e bine.

Lost for words

Bleak, a foreign continent my life
Seizing its air with lungs that aren't mine
Only my eyeballs grasp it
With the spiteful thirst
Of a dumb man gone to the cinema.

Azi

... e ziua in care sunt iertata pe nedrept.

The Road

Am ramas in viata
De cele mai multe ori.
M-am strecurat tiptil
Si-apoi m-am ascuns sub o plapuma
Sperand sa nu fiu zarita nicicand
Schimbandu-mi infatisarea
Ori de cate ori cineva ma zarea.

*

Mi-e frica de ochi
Sunt canibali
Te seduc in stramtoarea lor
Si nu te mai lasa sa pleci.

I and them

Sunt toti aici
Un popor de cersetori naclaiti
Cu cutite sub pelerinele ponosite...
Se-apropie parca dintotdeauna
Bataile-n usa sunt vesnice
Uneori mai tari, alteori mai subtiri
In ultima vreme ma prefac a fi surda
Dar nu e noapte in care sa n-aud
O tuse discreta ca o falsa politete
Sau ca o chemare la datorie
Atunci nu-mi ramane decat sa mestec din mine
Cu dinti care parca nu sunt ai mei.

*

Nu-i lasa sa intre!
Tu crezi ca-s copii slabi cu duhul
Inghesuinduse-n mine ca la cinema
Iti spun ca vor sta la capul patului nostru
Strigandu-mi numele in batjocura
Pana ne vom raci amandoi
Copleseste-ma inainte sa-mpinga usa
Fa o femeie surda din mine
Pana e prea tarziu sa mai fiu cine sunt.

Re.volver

Cel care indreapta pistolul spre o tampla straina e uneori bratul strain al propriului trup.
Cel care indreapta pistolul spre propria tampla e uneori bratul strain al propriului trup.
Cel care indreapta pistolul spre propria tampla e uneori bratul strain al unui trup strain.

In acest rebus de tample si brate si trupuri, alegem, de cele mai multe ori legati la ochi, faramele de strainatate care ne fac victime sau calai. Iar deasupra lor, nonsalanta metalica a unui revolver inainte si dupa zgomotul care trimite viata la culcare.

Text: je Foto&Video: Livia Stefan

The weight of water

Vreau un frate cioplit din apa
Cu ganduri invelite in perdele de soare
Si sufletul plin de morti incalcite
Ca o ratacire din basme
Unde sa ma pot plimba ca acasa
Vreau sa-l intalnesc intr-un somn
Care ar fi parca al vietii
Intr-o apa impletita din doua
Sub care sa-nvatam respiratii usoare
Imediat dupa ce ne inecam.

Ganduri pe iarba

- De unde vin copiii, mamico?
- Ii scot dintr-un cuptor special niste femei-spiridus frumoase, cu trupusoare din puf de nori.
- Atunci, copiii sunt prajituri?
- Nu, nu prajituri, ci libelule albe cu aripioare de argint. Cand le vine sorocul, femeile-spiridus le dau drumul pe un derdelus din par impletit care duce la Rasarit, in bratele strainelor carora le vor spune mama mai tarziu.
- E lung drumul?
- De obicei, lung de noua luni. Dar, uneori, nici nu-l incep bine ca se si pornesc furtuni reci si involburate, care trec prin ei fara mila, purtand cu ele praful aripioarelor smulse.
- Si atunci ce se intampla cu copiii, mor ?
- Nu intotdeauna. Deschid ochii timpuriu, isi dau seama ca sunt, dar nu stiu ce, nici incotro. Uneori plutesc anevoie, fara tinta, fara amintiri, fii si fiice din flori ai unei eternitati fara sani. Alteori nimeresc in locul gresit. Din cand in cand, un firicel bland de soare se mai indura de cate unul, coborandu-l chiar acolo unde este asteptat. Insa copilasul va sosi sfarsit si bucuros sa se cuibareasca la adapost.
- Si nu e firesc, mamico?
- Nu si daca isi va trai toata viata tragandu-si sufletul.

Doamna Alia

Incepe din nou

Acel anotimp in care

Cutitele se ascut in taina

Patinandu-mi pe vene

In mainile acelui barbat fara par

Ai carui ochi ma fac sa m-ascund

Nu exista calcul mai minutios

Decat taisul asta sub piele

Acel an de acum zece ani

E un loc cu multe buzunare

In fiecare dintre ele strecor

Ghemotoace din parul meu brun
Smulse cu bucatele de carne

Trei degete dolofane din talpa mea stanga

Uneori o masea care doare

Cate o mica sinucidere

Pentru dumnezeul fiecarui sertar

In zilele astea de iarna

Cand corpul meu redevine

Locul de joaca al unor ganduri ostile

Plang pentru ca altfel nu s-a putut.

Love Poem

Ne balacim unul in sangele celuilalt
Si intr-un rosu proaspat ce linge
Albia pe care o umple
Si drumul inainte
Era o vreme cand va atarnam la gat
In burta mea se inaltau crengute
Din sosul vostru gros
Nu stiam ca ma voi indragosti
Fara sa te omor
Fara sa te transform in legenda
Vroiam sa fac brose din ochii tai
Sa ma adore lumea
Sa mi se-nchine la mormantul tau
Dar e atata odihna in tine
Atatia parinti ma alina in oasele tale
Eu, care nu m-am nascut niciodata
Si care nu sunt de-aici
Ti-ai tuguiat buzele suav
Si ai suflat amintiri
In frigul goalei mele treziri
Ma legan domol pe cerul gurii tale
In timp ce-mi dai visuri sa mestec
Acum degetele-mi ating invelisul
Iar cand voi fi trup, ma vei tine de mana
Iubesc baltoaca de sange
Care ne boteaza pe fiecare
Cu numele celuilalt
Cred ca te voi tine in viata.

Fericire conjugala

Barbatul-tata l-a taiat in bucati pe barbatul-satir, iar femeia-copil a fost in siguranta din clipa aceea.

Androgyn

Oglinda mi-arata mai multe corpuri
Straine unele de altele si simultane
Cele brune le chinuie pe cele mai vechi si balaie
Stropindu-le clei pe buze
Un talcioc cu ruguri si ghicitoare
Barbati si femei care cer raspunsuri
Omorandu-se pentru ca nimeni nu stie
Cine e cel care-ntreaba
Tiganca e cea mai frumoasa
O groapa de carbune se-ntinde in mijlocul fruntii
Ceturi si vraji se inalta din gheara ei mica
Imprejmuindu-i turbanul ca un halou laptos
Iata tiganul, pronumele meu preferat
Un flacau ce ranjeste in roba lui rosie
O palarie de circ pe un par-taciune
Care se-nvolbura ca apa neagra
Spre coasta mea straina
Care ti-e sexul?
Numele tau maghiar provine
Din masculin sau feminin?
Zambetul lui batjocoreste
Umplandu-i obrajii cu farmec si apa
E un seducator care nu stie
Intaietatea dintre san si samanta
Dar cu o dreapta coloana, chiar daca-i rea
Piciorul lui stang se sprijina
De un perete luminat de foc
Ar putea la fel de bine sa nasca
Este aici cu un scop
Inconjurat de vasalii lui oachesi
Punand intrebari unor fete batrane
Scuturate de frica
Este aici pentru un raspuns
Ar putea sa le siluiasca mutenia
Iar apoi sa le-aprinda in vesnicul foc
Le-ar putea jupui printr-o simpla incruntare
Fierbandu-le pielea in blesteme de-o noapte
Desi englez in maniere cat le tine in viata
Cine e dumnezeul tau?
Cine e dumnezeul prin care taisul
Curata omenirea de iertare?
Cine e dumnezeul care proclama
Cheagul in locul amestecului?
Esti tu acela?
Vrei sa fii eu?

(Copii muti isi invart felinarele
Pe nisipul din locul de joaca,
Stalpi ai intunericului
Umerase odihnind gravitatia
Tati.)

Les Poupees Russes

I tried to peel the truth of me
To its injuring essence, but
The Russian dolls keep getting smaller
And smaller, there's always room for another,
Always for each other
Is there a place for me inside?
I do wonder…
Is this my mystic hideout,
Too intricate to find the proper corridors within?
I never seem to feel complete
The blood eludes, and all I'm left with
Is plain skin tissues,
Forever surfacing me out.

The Ripper

Where is your laughter?
It's in my throat
See how it cracks, while raped by otherness,
While still awaiting
A truthful absolution,
A light, sweet feel to make it utter
Without distinctive noise, and in the graciousness
Of low octaves, the trademark of sincerity;
Silence, the breastfed child of selfness…
Still, where is your laughter?
Can't you hear it?
This hoarse babble, devoid of chastity,
Lacking in foolishness and high hopes,
A sour, dry lip losing its thirst.
My faint lust, a spinster blush that missed its ripeness
While rotten from within, with self-doubt.
The ripper is near me -
My laughter is his, whereas his hatchet
Is now in my hands,
Pointing at me.

Opa

O fetita a ajuns in grija bunicului din cauza unei mame indiferente si a unui tata afectuos, dar prea indragostit de lumea larga pentru a-i ramane alaturi. Bunicul era o creatura incruntata si rece. Traia intr-un turn pe o plaja si era pasionat de lunete si telescoape, avea o colectie intreaga cu care sfasia intunericul. Usile si peretii caminului lor erau din sticla. Fetita crestea orizontal, cu mainile si picioarele legate, cu gura neajutorata sub o banda adeziva gri. Camera ei era o sera. Bunicul o culca langa pat, pe scandurile din podea, pentru a nu putea fi vazuta de nimeni, niciodata. In fiecare noapte i se lipea de spate si-i dezvelea soldurile, fara ca ea sa poata icni impotriva durerii. Era singura ei cunoastere a lumii, singura asteptare in camera alba a mintii ei. Timpul lenevea ca o picatura intr-un bol ruginit.

Cinema

Aici curge o cascada. Se aude ca niste batai de ciocan in peretii din marmura bej, inalti si gravi precum cei ai galeriilor subterane. Nu credeam ca o sa ma ingroape chiar atat de adanc. Iti strig numele intruna, dar fara patos, mai mult in joaca sau ca sa alung plictisul. Stii ca eu nu luam lucrurile prea in serios si ca ma distrau chiar si cele mai banale amanunte. Mai tii minte cum te enervai ca pana si bancurile proaste ma amuzau? Tie ti-a fost dintotdeauna greu sa te bucuri. Nu-ti pasa ca ma raneai cu vorbele tale ursuze cand mai nascoceam cate o ghidusie ca sa te fac sa zambesti.
Uneori ma gandesc ca nici macar nu m-ai simtit la atingere. Poate pentru ca n-am avut obiceiul sa tac si sa par plina de intuneric ca Greta Garbo. Am fost oare vreodata altceva decat zgomot de fond care intrerupe reverii infidele?
Au existat barbati cu ochi prea mici ca sa ma-ncapa, atat de mult m-au iubit... Daca m-as fi intors la tine, incercanata de cainta dupa un adulter pribeag, bratele tale parasite s-ar fi deschis sa ma aline? Ma indoiesc, desi te-au fascinat mereu tradarile Marlenei Dietrich.
Ma rog... Tu si cu mine ne-am intamplat demult, cu bune si cu rele, dar eu continuu sa fiu intr-un loc vast si scobit, parca facut pentru dor. Ca apartamentul nostru de la Foisor atunci cand ma rugam sa ia sfarsit aventura ta cu profesoara sau cand tanjeam sa inchizi radioul si sa vii sa ma mangai si pe mine putin. Ti-am spus eu ca a muri nu inseamna decat a te intrerupe un pic. Am incetat sa clipesc si m-am racit, iar apoi am continuat sa te astept in alta incapere. Daca stau bine sa ma gandesc, vesnicia mi s-a furisat in sange inca de la primul strigat, transformand fiecare miscare a mea intr-o variatiune stearsa a neclintirii. Nu ma deranjeaza ca sunt singura. Mai bine ca am ajuns eu prima aici. Daca mi-ai fi luat-o inainte ti-ar fi fost urat, oricat de comod e locul asta. Imi place sa ma prefac ca-s o salbaticiune indiana, ca ecoul chemarilor mele e spiritul tau care intra si iese prin pereti ca sa mai vada ce fac, daca sunt trista. Si sunt, doar ca nu asa cum iti place tie sa fie tristetea, plina de orase care dispar sub apa. Sufar ca Gelsomina, mai degraba simpatic.
Totusi, parca a existat o vreme fara distante. Mai tii minte prima noastra intalnire in fata la Cinema Favorit? Acela e cadrul de inceput al filmului meu preferat. 3 noiembrie 1937, Valetul meu Godfrey. Ti se parea cinica si frivola Carole Lombard, in schimb mie mi-a placut. Asa am plans cand a murit... Dragostea ei si a lui Clark era cuminte si jucausa ca doi parinti. Ca si cum s-ar fi recunoscut unul pe celalalt dupa ce s-au iubit veacuri la rand cu straini.

Te-am iubit sub zodia Scorpionului. Trupul meu arata ca un ospat inainte sa te cunosc. Dar a incetat sa mai insemne ceva pentru mine in clipa cand foamea ti s-a stins. Nu era zi in care sa nu te plangi de cate ceva, in care sa nu am cate un nou cusur sau sa ma repet in cele vechi. Opusul iubirii nu-i ura, nici indiferenta, ci cunoasterea celuilalt. Am ticluit sofismul asta intr-una din numeroasele nopti cand unul dintre noi nu-l mai dorea pe celalalt. Eram deznadajduita, dar nu credeam cu adevarat in acele cuvinte. Ai fost exasperat de stangaciile nihilismului meu. Nu mi-a ramas decat sa inot minuscula in haine care nu ma prindeau.

Pe 3 noiembrie 1937 purtai joben si un pardesiu maron, erai superb, poate un pic cam scortos. M-au ametit frumusetea ta, cuvintele tale savante si manierele pasoptiste. M-ai convins ca erai sortit maretiei. Mi te inchipui si acum exclamand ca omenirea e inca prea naiva ca sa-ti distinga geniul. Nu puteai sa te amuzi fara sa dai de-nteles ca suntem sortiti pieirii. Uneori ma intreb, ca restul lumii, de altfel, cum se face ca am rezistat langa tine atatea zeci de ani? Nu mai vorbesti cu Olguta de cand a tipat la tine ca m-ai bagat in mormant. Ai jurat s-o dezmostenesti, iar acum mi-e ciuda ca n-am facut testament sa-i ramana ei pamantul mamei de la Tuzla. O sa i-l lasi lui Matei sa gireze cu el la poker, impreuna cu manualele tale de tragedie pe care nicio editura n-a vrut sa ti le publice si care o sa-i fie de mare folos baiatului nostru cand n-o sa mai aiba bani de hartie igienica. E drept ca nici Olguta n-are o viata cuminte. L-a despartit pe italianul ala de nevasta si copii, iar acum isi uda batistele de zor ca-i un nenorocit. Si chel, si pitic, as completa eu... Mi se rupe inima ca i-a lipsit pe bietii micuti de tata dupa ce toata copilaria ei a plans in somn dupa tine cand petreceai cu amantele. Niciunul dintre copiii nostri nu-i asezat la casa lui. Cred ca noi suntem de vina. Au fost putine zilele cand ne-au vazut altfel decat nefericiti. Iar cand nu ne certam, simplul fapt ca nu impartaseam cuvintele era suficient sa le dea de inteles ca nu suntem cu adevarat o familie. Ai ramas cu mine pentru ca, in adancul sufletului tau gaunos, stiai ca nu vei gasi nicio alta femeie care sa moara suportandu-te.

Si daca mi-a mers asa de rau cu tine, de ce te mai astept? Pentru ca te iubesc. Este raspunsul absurd la o intrebare retorica. Ai sforai, probabil induiosat, auzindu-l. Si eu ma mir. Au fost totusi clipe cand ne leganam impreuna prin parcuri, in lumina apoasa a eclipselor de soare. A fost un inceput demult, care parca era al tuturor lucrurilor. O vreme cand abia ma luai de mana pentru prima oara, dar inca nu ma sarutai. Pelicula s-a rupt undeva, ecranul a fost inghitit de purici, dar acum totul e limpede din nou. A muri nu inseamna decat a te intrerupe un pic, iar atunci cand vei sosi aici iti voi primi cel dintai sarut.

Text inspirat de colajul "Cinema", by Daniel Loagar, alias Trimbulind