Vader

Eram o singura fiinta

Ne placeau aceleasi visuri

Mi-ai spus ca ochii tai vad mai departe

Decat coada ochiului meu in oglinda

Atunci cadeam fara tais

Iar unica mea gratie era iertarea

Ta.

The White Ribbon

Deriva. De mai bine de un an scriu recenzii pentru Orizont. Imi amintesc entuziasmul si incordarea de la inceputuri, cand ma straduiam sa impresionez ilustri telectuali ai tarii. Am avut un soc atunci cand mi-am vazut prima cronica publicata acolo, nici nu mai puteam sa respir de mirare si bucurie. Ramaneam fara cuvinte cand imi ajungea la urechi ca nume preapublicate si preainvitate la emisiuni de gen imi apreciau stilul. Filmele pe care alegeam sa le comentez erau ca un granit urias si compact in care trebuia sa izbesc pentru a descoperi sensuri. O munca sinuoasa de care reuseam totusi sa ma achit dandu-mi figurativele suturi in fund. Dar acum nu ma mai motiveaza nimic. Pur si simplu am un mare sictir. Recitesc articole mai vechi, unele dintre ele imi plac foarte mult. Dar prin recapitulare marchez fara sa vreau un cerc si ma situez in afara lui. Ma simt blocata in limbajul pe care mi l-am construit atunci. E ca si cum cuvintele de atunci sunt intersanjabile in acelasi loc mort, iar eu nu-s in stare de formulari noi. Parca as fi intr-un vartej de sinonime si expresii care fac schimb de cuvinte intre ele. Scrisul meu e oarecum autist si incorsetat in niste rigori pe care mi le-am impus dintr-un perfectionism fanatic. Nu le vorbeste propriu-zis cititorilor, e mai degraba un monolog sau un test de stilistica la care ma supun singura. Textul e lustruit la sange si exista doar pentru sine, intr-o saturatie frustrata. Mi-e greu sa ma conving sa pierd controlul asupra formei, sa fac ca miezul sa-si fie propria reflexie, sa fiu frivola si imperfecta, mai pe scurt, vie. Am citit recenzii ale unor critici celebri la noi si m-a facut sa susur de admiratie si de ciuda alunecarea dezinvolt-interactiva a randurilor lor. Nu pot sa fiu mereu in mine, prin mine, din mine si ma enerveaza impulsul de a ma intrerupe spre a reveni si retusa intruna. E un flux-reflux obositor care transforma ceva care-mi place intr-o corvoada. Ce haos. As vrea sa scriu frumos usor si nu atat de preocupat de decriptari, de plenitudinea Sensului si simetrie. Pur si simplu sa expir cuvinte compatibile. Si as putea, daca m-as simti in stare sa nu ma mai corectez obsesiv. Sunt greoaie, profund ambivalenta si inapta sa ma concep pe mine insami intr-o continuitate. Obsedata de control si incapabila sa prind viteza sau sa ma impac cu ea. Uit cine sunt in momentul cand m-apuc sa scriu despre cine sunt.

Enfin... barem postarea asta ii va pune pe contabili intr-o lumina buna.

Vis,-uri

Eram in firida unui conac foarte vechi, de pe ai carui pereti incepea sa se decojeasca tapetul cu maci ingalbenit. Prin crapaturile din podea intra marea. Langa noi era un cufar cu bijuterii. Inauntru, un colier ruginit, iar prin gaurile unde se dezlipisera rubinele ieseau fluturi albi. Nu existau geamuri, ci porte-fenetres cu motive si forme care ne evocau vitralii si care se conjugau intr-un film alb-negru mut. Purtam fiecare joben. Ti-am dat o piatra din Muntii Lunii. Mi-ai dat un timbru pe care-l furasei dintr-o trezorerie de renume. Ne uitam la filmul mut si mancam licurici. Apoi ti-ai coborat capul pe genunchii mei, iar eu m-am aplecat spre tine si te-am sarutat in timp ce imi plimbam mana usor sub camasa ta. Din tavan a picat brusc o papusa de portelan din Bruges careia ii lipsea capul. Era un miros de scoici si mucegai.

Where cuckoos dare

Gentle thumbs, feminine thumbs
Fondle my forehead like autumn chill
Imogene, so fair and dumb,
She grasps my thoughts until they're shrunk
And sweeps the branches of my headache
Under her palm.
She makes it easy for my train to slide
Beyond my eyes, inside large Technicolor boxes
Piled up on villages of coal mines,
Population linen and chants,
And spinster daughters of cinder.
White is her element
Her silence focused and concerned
She knows her lullaby is here just for the summer
Then I will have to shoot my thoughts alone
Just like I did in century nineteen,
On my beige horse,
When people were dressed in chiffon,
Their bouquets gathering four fingers each,
Gold filaments kindly inviting me to tea,
Kindly inviting me to stay inside a nutshell,
Where cuckoos dare,
And there is no one else to hate.

Hair

Long-haired girls dressed up as Pisces
Buoyant maidens stagger seas far from their native shores
Black, raven, and blonde,
The mystic seams of laughter 
Virginal landers on so cold a platform
Become filtered by Scotland, where red is the rule
Black, raven, and blonde are sent to brothels
"Exotic misconduct", the euphemism of their rebuttal
As well as their appeal
Fiona, Fiona, the undressed dame running on snow
From graveyard to kindergarten
And vice versa, just for the chills of winter touch
Driven insane as tribute to the artistry of contrasts
Ocular gray and fire, the substance of her madness...
Fiona, I am the raven girl, let that be
A complement to white instead of crimson
Allow me to be my hair, and not my gender
I never chose to begin inside this absence
Honing its own survival,
My addiction to not being seen
Do not deliver me to all those armies grinning downstairs
To conquerors denying their sores the proper medication
Alexander and Charlemagne, the Prince of Aragon,
Wearing trim continental hats,
While the piano is played by a topless Creole
She looks tired, though not particularly hurt
Did she fight being chosen?
Will I fight wanting it?
I am afraid to land on no apologies required
I am afraid of Scotland, it's so wild.

An architect's taste in gothic

Words jostle in my mouth
Trying not to be enemies
But then I see you, and they hide
Confined to the rigors of bashful solely
And I become plain crumbs of me,
Some odd Egyptian crypt delivering a beam
Before your look away shrouds it in beige tarpaulin
Words stray from me as you forget to nod at them
And build up silly instead,
Or my tragic feeling of it.
The hungry motion of your eyes
Disjoints my self-awareness,
And throws me inside tiring interludes,
Where all I'm given is a comb.
My chatter thieves both of my hands –
Left mocks me with incorrigible farewell
Whereas the right pushes me in your greeting.
My final voice slides through your cleanly ears
To thoughts opposite to me,
To memoirs devoid of Chekhov…
But for some reason, I never stop putting on rags,
I never stop to learn the graciousness of quiet,
Of muslin walks through my inlying Yorkshire…
I comb myself to death instead.

un titlu

se facea noapte si trimbulind
strangea in palma niste hartie
hartia era pulpa unei frustrari
de a nu se afla inauntrul
unei enigme cu silabe ciudate
eu zic cuvantul tau, tu zici cuvantul meu, este 6 martie azi,
cuvantul meu inexistent, apas pe taste si ma mir
de mana care scrie.
un cuvant obosit de iubire
o atingere
intre tacerile noastre ale tuturor
o atingere cu care se termina
marea.
ne stingem pe sarite
si privim aiurea ca niste boi prosti
asteptam rezultatul testului:
oare existam aici?
aici – locul unde existam calificat si unde nu suntem deloc.

scris de către: skinimin, buggerit, trimbulind si yours, truly